HĂULIT, hăulituri, s. n. (Pop.) Hăulire. [Pr.: hă-u-] – V. hăuli.

hăulit sn [At: MARIAN, NU. 246 / P: hă-u~ / Pl: ~uri / E: hăuli] 1 Chiuire. 2-4 Hăulire (2-4).

HĂULIT, hăulituri, s. n. Hăulire. [Pr.: hă-u-] – V. hăuli.

HĂULIT s. n. 1. Chiuitură, chiuit. Hăulitul flăcăilor. 2. Auit. Hăulitul vijeliilor. La TDRG. – Pronunțat: hă-u-.

HĂULI, hăulesc, vb. IV. Intranz. (Pop.; despre oameni) A chiui (1). ♦ (Despre voce, zgomote etc.) A răsuna prelung; a hăui, a hui. ♦ Tranz. (Rar) A cânta ceva (prelung, chiuind). [Pr.: hă-u-] – Formație onomatopeică.

aoli² v vz hăuli

hăuli¹ [At: ALECSANDRI, P. III, 42 / P: hă-u~ / V: aoli, hau~ ~uni, holi / Pzi: ~lesc / E: fo] 1 vi (D. oameni) A chiui. 2 vi (D. sunete) A răsuna prelung. 3 vt (Rar) A cânta ceva cu sunete prelungi, puternice. 4 vi (D. câini, lupi etc.) A urla.

hăuni v vz hăuli¹

holi v vz hăuli¹

HĂULI, hăulesc, vb. IV. Intranz. (Despre oameni) A chiui (1). ♦ (Despre voce, zgomote etc.) A răsuna prelung; a hăui, a hui. ♦ Tranz. (Rar) A cânta ceva (prelung, chiuind). [Pr.: hă-u-] – Formație onomatopeică.

HĂULI, hăulesc, vb. IV. Intranz. (Despre oameni) A chiui. Se clatină, lung țipă subt povară Căruțele pe drumul alb de țară; Pocnind din bice, hăulesc flăcăii. IOSIF, V. 71. Care cu poveri de muncă Vin încet și scîrțiind; Turmele s-aud mugind, Si flăcăii vin pe luncă Hăulind. COȘBUC, P. I 47. Dar lumina amurgește, și plugarii, cătră sat, Hăulind pe lîngă juguri, se întorc de la arat. ALECSANDRI, P. A. 121. ♦ (Despre voce, urlete, zgomote, pocnituri) A răsuna prelung. Lătratul stingher și prelung al cîinelui hăuli în tăcerea de afară ca asupra unui mormînt. DUMITRIU, V. L. 87. A hăulit undeva glas cîntat care li s-a părut celor ce coborau viers al bucuriei. SADOVEANU, N. P. 24. Două focuri pocniră de parcă s-ar fi spart bolta cerului și pe urmă hăuliră sfărîmîndu-se peste muscel. CAMIL PETRESCU, O. I 549. ♦ Tranz. (Neobișnuit; complementul indică un cîntec) A cînta. Călări, hăulind cîntece mai vechi, de vitejie, au plecat rumînii sub steagul răscoalei. STANCU, D. 8. Cînd romînul doina hăulește, El pe frunză verde întîi o numește. DONICI, F. 100. – Pronunțat: hă-u-.

A HĂULI ~esc 1. intranz. 1) (despre persoane) A emite un sunet puternic, ascuțit și prelung (în semn de bucurie sau de chemare); a produce chiote; a chiui. 2) v. A HĂUI. 2. tranz. rar. A cânta prelung și cu inflexiuni. ~ o doină. [Sil. hă-u-] /Onomat.

hăulì v. 1. a striga urlând; 2. a chiui: trece hoțul hăulind AL. [Onomatopee].

hăulésc v. intr. (rudă cu haŭ-haŭ, hauĭ, huĭesc, hălălăĭesc, aolesc). Fam. Chiuĭ, strig de bucurie.

hăulit (pop.) (desp. hă-u-) s. n., pl. hăulituri

hăulit (pop.) (hă-u-) s. n., pl. hăulituri

hăulit s. n. (sil. hă-u-), pl. hăulituri

hăuli (a ~) (a chiui) (pop.) (desp. hă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hăulesc, 3 sg. hăulește, imperf. 1 hăuleam; conj. prez. 1 sg. să hăulesc, 3 să hăulească

hăuli (a ~) (pop.) (hă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hăulesc, imperf. 3 sg. hăulea; conj. prez. 3 să hăulească

hăuli vb. (sil. hă-u-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hăulesc; imperf. 3 sg. hăulea; conj. prez. 3 sg. și pl. hăulească

hăulit, gen (I, 3) muzical al folclorului* românesc, cu funcție și structură proprie, cunoscut îndeosebi în zonele subcarpatice. Terminologie pop. variată: „ăulit,” „aguguit”, „huhurezat” etc. G. Breazul îl definește ca un străvechi obicei romănesc de primăvară, format din „câteva sunete, primele pe care le produce coloana de aer închisă într-un tub acustic”, practicat de copii. H. se menține în două forme: independent și inclus în alte genuri precum în doină*, cântec (I, 1). Practicat de copii și adulți, în prima formă are funcție de apel, de semnal* de la distanță sau ca exprimare a bucuriei la venirea primăverii; în cea de a doua formă apare la sfârșitul strofei sau al unor secțiuni („strofe elastice”). Are trăsături specifice Jodler*-ului: emisiune vocală caracteristică, trecere constantă de la registrul (1) de piept la falset*, intervale* mari, profil descendent și instr., utilizarea armonicelor* naturale ale unui sunet de bază, glissando*. H. este alcătuit dintr-un motiv repetat liber, cu ușoare variații ritmico-melodice, urmat de un sunet lung și, uneori, un glissando. Materialul sonor extrem de redus este grupat în motive prepentonice (v. pentatonică) sau în scări acustice (v. gamă). Sunt folosite câteva vocale sau silabe: ă-u, ngă-u-ă, ă-lă-u etc.

HĂULIT s. v. chiot.

HĂULIT s. chiot, chiu, chiuit, chiuitură, hăulire, hăulitură, strigăt, țipăt, (pop.) iuit, (reg.) hihăit, hihot. (A tras un ~.)

HĂULI vb. 1. v. chiui. 2. v. răsuna.

HĂULI vb. 1. a chioti, a chiui, a striga, a țipa, (pop.) a iui, (reg.) a huhura, (prin Olt. și Ban.) a hureza, (Transilv.) a ui. (~ de mama focului la horă.) 2. a aui, a hăui, a hui, a răsuna, a vui, (fig.) a clocoti. (Valea ~ de glasuri.)

hăuli, hăulesc, vb. IV (reg.) 1. a chiui (de bucurie). 2. (despre câini) a urla, a auli.

hăulí, hăulesc, v.i. A chiui: „De câte ori Stan Pătru era bucuros și se apuca să hăulească, brazii de pe stânci tot mai sus se înălțau să vadă pe mândrul cântăreț” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 33). – Onomatopee (Șăineanu, DEX, MDA).

hăuli, hăulesc, vb. intranz. – A chiui, a răsuna. – Onomatopee (Șăineanu, DEX, MDA).