HĂU², hăuri, s. n. Hăuit. – Din hăui (derivat regresiv).

hău¹ sn [At: ALECSANDRI, P. I, 10 / Pl: ~uri / E: ns cf alb haus „prăpastie”] 1 Prăpastie adâncă. 2 (Îlav) Cât (e) -ul (și dudăul) Niciodată. 3 (Îal) Cu nici un preț.

hău³ i [At: ȘEZ. V, 98 / E: nct] (Reg) 1 Formă de atenționare înainte de a se adresa cuiva. 2 Particulă interogativă.

hău² sn [At: DA ms / Pl: ~uri / E: drr hăui] (Rar) Hăuit.

HĂU², hăuri, s. n. (Rar) Hăuit. – Din hăui (derivat regresiv).

HĂU¹, hăuri, s. n. Prăpastie adîncă, genune, abis. Natura a pus o graniță fatală între moarte și viață, – un hău fără fund, peste care nici cei vii nu pot să sară. MACEDONSKI, O. IV 143. Brazii pîrîiau în codri, dărîmați ca subt lovituri de secure, și vîntul prăvălit în hău mugea cu îndrăcită mînie. RUSSO, O. 114. ◊ Fig. Vai ție, crai sălbatic!... Piară negru-ți nume în negura uitării, Cum cel din urmă geamăt se stinge-n hăul zării! IOSIF, T. 184. ◊ Expr. Cît (e) hăul (sau cîtu-i hăul) = niciodată; în nici un caz, cu nici un preț. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo, de să nu-i mai dea nimeni de căpătîi, cît hău! ISPIRESCU, L. 13. Nu mai vezi pe preot ținînd coarnele plugului cîtu-i hăul! CONTEMPORANUL, III 651.

HĂU², hăuri, s. n. Hăuit. Începe un hău metalic, asurzitor, de mitraliere care macină. CAMIL PETRESCU, U. N. 309.

HĂU¹ ~ri n. Prăpastie fără fund; genune; abis. ◊ Cât (e) ~l niciodată. /Orig. nec.

HĂU² ~ri n. Zgomot produs de un obiect care hăuie. /v. a hăui

hău n. 1. prăpastie: gura ei [a mamei pădurii] un hău căscat EM.; fig. tiranul să dispară în hăul nimicirii AL.; 2. greutate, sarcină: duce hăul casei fără să cârtească ISP. [Gr. mod. HÁOS (cf. clir, disc = cliros, discos)].

hăŭ n., pl. urĭ (cp. cu ung. hó, zăpadă, și loc. cît e hău și dudău saŭ pîrău). Haos, abis (exemple numaĭ la scriitoriĭ din sec. XIX încoace). Fig. Greutate, sarcină: hău și greu caseĭ. Cît e hău saŭ cît hău și dudău (saŭ pîrău), cît e lumea și pămîntu, nicĭodată.

hău s. n., art. hăul; pl. hăuri

hău s. n., art. hăul; pl. hăuri

hău (prăpastie, hăuit) s. n., art. hăul; pl. hăuri

HĂU subst. „genune” și HĂULI vb. 1. Hăul, Lupul (CL); – T. (Buc); -ești s. 2. Haulă, Stoica din Chiojd (RI IX 44). 3. Hăulică, T. (Bîr I-IV). 4. Hăucă, olt.,. 1575 (Hris I 226).

HĂU s. v. abis, adânc, prăpastie.

hău s. v. ABIS. ADÎNC. PRĂPASTIE.

hău, hăuri, s.n. (pop.) 1. abis, genune, prăpastie. 2. greutate, sarcină.

hău, interj. – v. ha.