hârăi v vz hârâi

hârăì v. 1. a da un sunet surd sau înfundat (ceasornicul înainte de a bate, râșnița la măcinat): hârâită stă în pod râșnița veche EM.; 2. a lătra rânjind (de câini). [Onomatopee].

HĂRĂU s. m. v. hârău.

hărăț² sm vz hărău

hărău sm [At: ȚICHINDEAL, F. 324/6 / V: ~răț, hâr~, hereu, hir~ / Pl: ~răi / E: nct] (Orn) 1 Specie de uliu Cf erete, ulton, ului. 2 Uliul-găinilor (Accipiter gentilis).

hârău sm vz hărău

hârâi [At: ANON. CAR. / V: ~răi / Pzi: hârâi, ~esc / E: hâr¹] 1 vi (D. mecanisme stricate) A scoate un zgomot specific. 2 vi (D. organe respiratorii bolnave) A scoate sunete răgușite Si: a hârcâi (1). 3 vi (D. oameni) A vorbi neclar. 4 vi A mormăi. 5 vi A sforăi. 6 vi (Fig; d. oameni) A trăi greu. 7 vi (D. animale) A mârâi. 8 vi (Fig; d. oameni) A vorbi cu răutate. 9 vr A se încăiera. 10-11 vtr A (se) întărâta. 12-13 vtr A (se) târî.

hereu sm vz hărău

hirău sm vz hărău

ERETE, HERETE, ‡ ARETE (DOS.), ‡ HĂREȚ (BIBL.) sm. 🐦 1 Pasăre mare, răpitoare, de culoare cenușie, cu pîntecele alb, picioarele galbene și ciocul negru; sboară repede și sgomotos, atacînd toate păsările și mamiferele mici; numită și „(he)erete-de-porumbei”, „ului” sau „uliul-găinilor”, „hărău”, „cobăț”, „găinar”, „porumbar”, etc. (Astur palumbarius) (🖼 1997): el se repezea ca un erete și i-l smulgea din mînă (I.-GH.) ¶ 2 Pasăre răpitoare, cu spinarea albastră, capul cenușiu și cu o pată albicioasă pe ceafă, cu penele cele mari ale aripilor și ale cozii negre; sboară ca rîndunica, ținîndu-și aripile încovoiate ca o secere; se hrănește cu păsărele și e spaima rîndunelelor, din care cauză e numită și „eretele-rîndunelelor” (Falco subbuteo) ¶ 3 ~-ROȘU, ~-DE-SEARĂ = VÎNTUREE ¶ 4 ~-DE-IARNĂ, ~-PITIC = VINDEREU [probabil de aceeași origine cu HĂRĂȚ].

HĂRĂU s. m. V. hârău.

HĂRĂU s. m. v. hîrău.

HÎRĂU, hîrăi, s. m. (Regional) Uliu. Coboară furișîndu-se tot printre umbre – uliul cel rău – hîrăul. CAMILAR, N. II 20. – Variantă: hărău (RETEGANUL, P. III 44) s. m.

HÎRÎI, hîrîi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre mecanisme) A scoate un zgomot dogit, a face hîr (2). Ornicul începu să hîrîie lung-lung, apoi prinse a bate ceasurile cu zgomot de fierării vechi. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Fig. Îmi hîrîie în cap războiul. Îmi uruie ceva în creier, mereu, fără astîmpăr. SAHIA, N. 54. 2. Intranz. (Despre organele respiratorii; p. ext. despre persoane) A scoate sunete aspre, de obicei din cauza unei boli. V. horcăi. Glasul îi hîrîi a rău. CAMILAR, N. II 397. Trăgea dintr-o țigară și hîrîia din cînd în cînd din gît. PAS, Z. I 104. Își auzea răsuflarea cum îi hîrîie regulat și prelung ca o rîșniță. VLAHUȚĂ, O. A. 127. 3.. Intranz. (Rar) A sforăi. Hîrîie boieru ca zăvodu... doarme dus. ALECSANDRI, T. I 336. 4. Intranz. (Peiorativ) A vorbi neclar, a mormăi. Care-i acolo? se răsti domnul Ienulescu, repezindu-și spre locul acela piciorul. Cine hîrîie? CAMILAR, N. II 163. Intră popa în casă și începe să hîrîie pe nas. STANCU, D. 32. Spuneți-mi cum s-a întimplat? – Ce să se întîmple? a hîrîit, cu spaima mirării, moș Hau. SADOVEANU, N. F. 113. 5. Intranz. (Despre cîini și lupi) A mîrîi. Cîni mari albi se încleștau în luptă, hîrîind. CAMILAR, T. 113. Bubuie, nu-mpușcă, Hîrîie, nu mușcă (Moara cu motor). SADOVEANU, P. C. 14. 6. Tranz. A întărîta, a zădărî. ♦ Refl. A se certa, a se ciondăni. 7. Refl. (Rar) A se lovi cu zgomot (de ceva). Nu vezi cum te hîrîi de toate pietrele? D. ZAMFIRESCU, la TDRG.

A SE HÂRÂI mă hârâi intranz. fam. A se certa ușor (unul cu altul) pentru lucruri mărunte; a se ciondăni; a se ciorovăi. /hâr + suf. ~âi

A HÂRÂI pers. 3 hârâie 1. intranz. 1) (despre câini) A scoate sunete guturale aspre, manifestând iritare; a mârâi. 2) fam. peior. A vorbi răgușit, cu voce dogită. 3) (despre mecanisme defectate) A produce sunete neplăcute. 2. tranz. fam. (persoane) A sâcâi în mod intenționat (pentru a întărâta); a zădărî. /hâr + suf. ~âi

hărău m. Zool. Mold. Tr. erete. [Origină necunoscută].

eréte și heréte m. (var. din arete [pin aluz. la ĭuțeala cu care se răpede], din care s’a făcut harete și herete [Olt.], apoĭ erete. Cp. și cu ung. harács, o pasăre răpitoare de apă). Sud. Ulĭ. – În biblia d. 1688 hăreț, în Ban. hărăŭ.

hărăŭ, V. erete.

hîrîĭ, a -í v. intr. (imit. înrudit cu lat. hirrire, ung. herregní și turc. hyrlamak, a hîrîi). Se zice despre cînĭ cînd se bat fără să latre. Se zice despre gîtlej cînd eștĭ răcit; îmĭ hîrîĭe tusea în pept. Se zice despre o mașină stricată: nu știŭ de are rîșnița asta, că tot hîrîĭe. V. refl. Mă zgîriĭ: masa, chitara s’a hîrîit. Fig. Fam. Mă cert: nu vă maĭ hîrîițĭ atîta! V. huruĭ.

hârău (reg.) s. m., art. hârăul; pl. hârăi, art. hârăii

hârâi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. hârâi, 3 hârâie, imperf. 1 hârâiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să hârâi, 3 să hârâie

hârău (reg.) s. m., art. hârăul; pl. hârăi, art. hârăii

hârâi (a ~) vb., ind. prez. 3 hârâie, imperf. 3 sg. hârâia; conj. prez. 3 să hârâie

hârău s. m., art. hârăul; pl. hârăi, art. hârăii

hârâi vb., ind. și conj. prez. 3 hârâie, imperf. 3 sg. hârâia

hîrîi (ind. prez. 3 sg. și pl. hîrîie)

hârâiu, -râe 3, -râiam 1 imp.

HĂRĂU, com. în jud. Hunedoara, pe dr. Văii Mureșului; 2.059 loc. (1998). Expl. de travertin (Banpotoc). În satul Bârsău, menționat documentar îb 1440, se află biserica Sf. Nicolae (1563).

HĂRĂU s. v. erete, uliu.

HÂRĂU s. v. erete, uliu.

HÂRÂI vb. a hârcâi, a horcăi.

hărău s. v. ERETE. ULIU.

hîrău s. v. ERETE. ULIU.

HÎRÎI vb. a hîrcîi, a horcăi.

hârâí, hârâiesc, v.t.r. 1. A se certa: „Tăt așe s-o hârâit până ce-o cântat cocoșii...” (Bilțiu, 2007: 107). 2. A întărâta pe cineva: „Ce mă tăt hârâiești? Taci și fă pită și fă tocană” (Bilțiu, 2007: 287). – Din hâr „scrâșnet, mârâit” + suf. -âi (DEX, MDA).

hârâi, hârâiesc, vb. – 1. (refl.) A se certa. 2. (tranz.) A întărâta pe cineva. – Din hâr „scrâșnet, mârâit” + suf. - âi (DEX, MDA).

hârâi, hârâiesc, vb. intranz. – A ațâța, a întărâta. – Din hâr „cuvânt care imită mârâitul câinelui” (onomatopee).