hâitei sn vz hinteu

HĂIT², -Ă adj. v. hâit.

haitei sn vz hinteu

haltei sn vz hinteu

hăit³, ~ă a vz hâit⁴

hăit², ~ă a [At: MDA ms / P: hă-it / Pl: ~iți, ~e / E: hăi²] 1 Îndemnat. 2 Colindat².

hăitei sn vz hinteu

hâit⁴, ~ă a [At: VLAHUȚĂ, N. 122 / V: hăit / Pl: ~iți, ~e / E: hâi] 1 Surpat. 2 Apăsat cu greutate mare până la dărâmare. 3 Năruit. 4 Aplecat într-o parte Si: (reg) hăitit² (3). 5 Vătămat. 6 Boșorogit.

hâltei sn vz hinteu

helteu sn vz hinteu

hentei sm vz hinteu

hincheu sn vz hinteu

hintău sn vz hinteu

hinteu sn [At: (a. 1778) IORGA, S. D. XII, 98 / V: haltei, hăitei, hâitei, hâltei, helteu, hentei, ~ncheu / Pl: ~eie, ~eaie / E: mg hintό] 1 (Trs) Trăsură. 2 (Lpl) Totalitate a uneltelor (plug, tânjală, cârceie) care servesc la înjugatul boilor în patru (mai ales la plug). 3 (Lpl) Tânjale (cu toate părțile componente). 4 (îf halteie) Totalitate a uneltelor care aparțin unui car sau unei căruțe.

HĂIT², -Ă adj. V. hâit.

HĂIT², -Ă adj. v. hîit.

HINTEU, hinteie, s. n. (Transilv.) Trăsură, caleașcă, rădvan. Merse cu hinteul (trăsura) la curtea cea părăsită. RETEGANUL, P. IV 13. Trandafir de pe hinteu N-ai văzut pe dragul meu? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23.

HÎIT, -Ă, hîiți, -te, adj. Aplecat, lăsat, prăvălit într-o parte. La picioarele huidumei era o măsuță joasă, hîită dintr-un picior. CAMILAR, N. II 320. – Variantă: hăit, -ă (VLAHUȚĂ, N. 122, CONTEMPORANUL, V_II 193) adj.

hintéŭ și hindéŭ n., pl. eĭe (ung. hintó, trăsură pe arcurĭ; sîrb. hintov și intov; turc. hento). Trans. Trăsură acoperită, cupeu. – Și hintăŭ, pl. ăĭe.

hinteu (reg.) s. n., art. hinteul; pl. hinteie

hinteu (reg.) s. n., art. hinteul; pl. hinteie

hinteu s. n., art. hinteul; pl. hinteie

hinteu (hinteie), s. n. – 1. Caleașcă, trăsură. – 2. (Pl.) Unelte, scule, instrumente. – Var. hintău, hîltei, hentei, hăitei. Mag. hintó (Cihac, II, 506; Gáldi, Dict., 135), cf. tc., slov. hintov, sb., cr. intov. – Din același cuvînt mag., cf. hintálni „a legăna”, vine hinteț, s. n. (Trans., leagăn, scrînciob).

HÂIT adj. v. aplecat, dărăpănat dărâmat, înclinat, lăsat, năruit, plecat, povârnit, prăbușit, prăvălit, risipit, strâmb, surpat.

HINTEU s. v. caleașcă.

hinteu s. v. CALEAȘCĂ.

hîit adj. v. APLECAT. DĂRĂPĂNAT. DĂRÎMAT. ÎNCLINAT. LĂSAT. NĂRUIT. PLECAT. POVÎRNIT. PRĂBUȘIT. PRĂVĂLIT. RISIPIT. STRÎMB. SURPAT.

hinteu, hinteie, s.n. (reg.) 1. caleașcă închisă, trăsură, rădvan. 2. (la pl.) uneltele țăranului (plug, tânjală, cârceie etc.).

hâít, -ă, hâiți, -te, adj. (reg.) Opintit, încordat. – Din hâi.

hintéu, hinteauă, s.n. (reg.) Trăsură boierească, caleașcă: „Pe vremea aceea o trecut prin Săpânța Kosuth Lajos (…) într-un hinteu închis, cu suita lui de unguri și cu o gardă de treizeci de soldați” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 159). – Din magh. hintó „caleașcă” (DEX, MDA).

hinteu, hinteauă, (heiteu), s.n. – (reg.) Trăsură boierească, caleașcă: „Și l-o pus în căruță, în heiteu acela a lor și o pornit la drum” (Bilțiu, 1990: 508). – Din magh. hintó „caleașcă” (Scriban; Cihac, Galdi, cf. DER; DEX, MDA).

hinteu, hinteauă, (heiteu), s.n. – Trăsură boierească, caleașcă: „Și l-o pus în căruță, în heiteu acela a lor și o pornit la drum” (Bilțiu 1990: 508). – Din magh. hintó „caleașcă”.