grunjĭ m. pl. V. grunț.

gronji^[1] smp vz grunz corectat(ă)

grung sn vz grunz

grunj sm vz grunz

grunz sm [At: BIBLIA (1688), 366 / V: (înv) gronji smp, ~ng, ~nj sn / Pl: ~nji, (înv) ~i sm și ~uri sn / E: ns cf alb grundë „tărâțe”] 1 Bucată dintr-o materie tare și sfărâmicioasă Cf bulgăre. 2 (Reg; spc) Drob de sare. 3 (Reg; spc) Bulgăre de noroi înghețat. 4 (Îrg; spc) Bucată de tămâie. 5 (Reg; pex) Bucată de tescovină obținută prin stoarcere de teasc.

GRUNZ, grunji, s. m. și grunzuri, s. n. (Obișnuit la pl.; adeseori urmat de determinări introduse prin prep. «de») Bucată dintr-o materie tare și fărîmicioasă; drob, bulgăre. Culai a aruncat cîteva grunzuri de sare în apa ceaunului. SADOVEANU, N. F. 69. Mama v-aduce:... Frunză-n buză, Grunji de sare Pe spinare! TEODORESCU, P. P. 405. ♦ Bulgăre de zăpadă sau de pămînt înghețat. Pătura subțire de omăt acoperise o zloată ce înghețase dintr-o dată în grunzuri. SADOVEANU, F. J. 458. – Pl. și: (s. m.) grunzi (GHICA, S. A. 99).

GRUNZ ~ji m. Bucățică dintr-un corp sfărâmicios. ~ji de sare. [Pl. și grunzuri] /Cuv. autoht.

grunz n. Mold. 1. drob de sare: grunji de sare pe spinare POP.; 2. bulgăre de glod înghețat: zăpada acoperise grunzii GHICA. [Ung. GÖRÖNGY, grunz: forma grunz e analogică, indusă fiind din pl. grunji].

grunț, zgrunț și grunz n., pl. urĭ (vgerm. gruzzi, ngerm. grütze, grunț, grăunte, grand, nisip; vsl. gruda, glodurĭ, noroĭ brăzdat de roate și uscat orĭ înghețat; litv. grúdas, grăunte, gródas, glodurĭ, lat. grando, grindină, alb. grudă, ung. göröngy, bulgăre. Bern. 1, 357; Wld. grando și rudus. V. grăunte, glonț, gresie, grind, glod și îngrunzesc). Grăunte, gránul, sfărmătură (de sare nedisolvată în mîncare, de cafea nerîșnită bine în infuziunea de cafea ș. a.). Pl. Asperitățĭ („glodurĭ”) pe o suprafață (pînză, părete, drum): omătu muĭat începea să înghețe ĭar în grunzurĭ aspre (Sadov. VR. 1911, 7, 6). Încrețitură la marginea opinciĭ: a face grunzurĭ opinciĭ. Loc pilit pe fer ca să se prindă maĭ bine cositoru saŭ alt metal lipit. – În Munt. pl. m. grunjĭ, asperitățĭ, glodurĭ: nu călca pin grunjĭ! V. scrunțar.

grunz-, V. grunț.

grunz s. m., pl. grunji

!grunz s. m., pl. grunji

grunz s. m./s. n., pl. grunji/grunzuri

grunz s. m. / s. n., pl. grunji / grunzi, grunzuri

grunz, pl. grunji

grunz, -ji.

GRUNZ s. v. bulgăre.

GRUNZ s. bulgăre, drob, (pop.) zgrunț, zgrunțur. (Un ~ de sare.)

grunz (grunji), s. m. – 1. Bucată dintr-o materie sfărîmicioasă. – 2. Grăunte, bob. – 3. Boabă. – 4. Asperitate, zbîrcitură. – Var. (s)grunț. Mr. grundă, pl. grundz, megl. grus. Creație expresivă, bazată pe ideea de „rotunjime”, cf. glonț, bo(n)ț, și lat. grumus, it., sp. grumo, fr. grumeau (REW 3877), it. grommare „a face crustă”. Mr. prezintă un sing. analogic. reconstituit pe baza pl. Alb. grundë, krundë provine din mr. – Celelalte explicații sînt insuficiente; din mag. göröngy „colină” (Cihac, II, 502; Weigand, JB, XVI, 224); din bg. gruda „bulgăre” (Pascu, I, 194); din alb. (cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 118); din alb., încrucișat cu lat. grandia (Capidan, Raporturile, 532); din sl. gruda încrucișat cu grum (Skok 70); din ngr. χόνδρος „boabă” (Giuglea, Dacor., III, 566-98); din v. germ. gruzzi „boabă” (Scriban). – Der. grunzos, grunjos, grunzuros, (s)grunțuros, gronjuros, (s)gronțuros, adj. (cu bulgări). – Cf. grum, grumaz.

grunz, grunji, s.m. (grunzuri, s.n.) 1. (pop.) bucată dintr-o materie tare și sfărâmicioasă; sfărâmătură, bulgăre. 2. asperitate pe o față netedă. 3. încrețitură la marginea opincii. 4. drob de sare. 5. bulgăre de glod înghețat.

grunz, grunji, s.m. – 1. Bucată dintr-o materie sfărâmicioasă. 2. Bulgăre: „Pună-n scaldă grunz de sare” (Calendar, 1980: 111). – Cf. alb. grundë (DEX, MDA); creație expresivă, bazată pe ideea de „rotunjime” (DER); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. grundë, krundë „tărâțe”, din rad. i.-e. *grund- > rom. grunz, refăcut după pluralul grunzi (Russu, 1970).

grunz, grunji, s.m. – 1. Bucată dintr-o materie sfărâmicioasă. 2. Bulgăre: „Pună-n scaldă grunz de sare” (Calendar 1980: 111). – Cuvânt autohton, cf. alb. grundë, din rad. *grund (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983).