GENUNE, genuni, s. f. Prăpastie adâncă, abis, hău¹. – Et. nec.

genune sf [At: COD. VOR. 84/4 / V: (înv) gean~, ~eru~, ~nă, gerure, ~nruânre / Pl: ~ni, (înv) ~ / E: nct] 1 Cantitate de apă strânsă la un loc prin oprirea unei gârle. 2 (Înv) Mare. 3 (Îvr) Mulțime de oameni. 4 Abis. 5 (Înv; îs) ~a de foc Focul iadului. corectat(ă)

GENUNE, genuni, s. f. (Livr.) Prăpastie adâncă, abis, hău¹. – Et. nec.

GENUNE, genuni, s. f. (În stilul poetic) Prăpastie – fără fund, abis. Ni-s ochii arși... Căci am luptat pe margini de genuni. CAMIL PETRESCU, V. 86. Stîncîle, zguduite din înălțime... se rostogoleau prăpăstios în genunile adînci ale văilor. HOGAȘ, M. N. 176. Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne și minuni Care n-au chip și nume. EMINESCU, O. I 177. – Variantă: genună, genune (SADOVEANU, F. J. 697), s. f.

GENUNE ~i f. livr. Adâncime foarte mare; prăpastie; abis; neant. /<lat. gyro, ~onis

genune f. Mold. 1. apă adâncă și lină: fu prăpastie, genune? fu noian întins de ape? EM.; 2. abis, ocean: pânce soarele s’o stinge în genunea cea adâncă EM. [Lat. *GYRONEM, vârtej (cf. minune din mirà)].

genúne f. (lat. *gyro, -ónis, vîltoare, d. gyrus, învîrtire. V. jur 1. Cp. cu minune). Nord. Apă adîncă, vîltoare, vîrtej, anafor.

geanune sf vz genune

genruânre sf vz genune

genună sf vz genune

geroe sf vz genune

gerune sf vz genune

gerure sf vz genune

GENUNĂ s. f. v. genune.

genune s. f., g.-d. art. genunii; pl. genuni

genune s. f., g.-d. art. genunii; pl. genuni

genune s. f., g.-d. art. genunii; pl. genuni

GENUNE s. v. abis, adânc, mare, prăpastie.

genune s. v. ABIS. ADÎNC. MARE. PRĂPASTIE.

genune (genuni), s. f. – 1. (Înv.) Mare. – 2. Ochi de apă liniștită, alinătură. 3. Prăpastie. – 4. (Înv.) Mulțime, puzderie. – Var. genună, gerune, (înv.) gerure, (înv.) geroe. Lat. caerŭla „mare, albastrul mării” (var. geroe se explică prin var. lat. caerŭlea). Sensul 2 provine de la culoarea caracteristică, albastră-verzuie, a alinăturilor, cf. lat. caerulea fons; sensul 4 este o metaforă, ca în mare. Rezultatul normal, gerure, a fost disimilat în gerune, care se mai aude încă în Trans. de Nord; genune se datorează unei asimilări sau, mai curînd, unui fals de-rotacism. Apare de la primele texte din sec. XVI și a fost reactualizat poetic de Eminescu. – După Cihac, II, 580, din lat. tîrzie gehenna, ipoteză puțin probabilă. Candrea-Dens., 924, propunea lat. *gironem „vîrtej”, cf. REW 3938 și DAR; Rosetti, Rhotacisme, 20. După Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, II, 201, ar fi cuvînt dacic.

genune, genuni, s.f. – Apă adâncă: „Troscot în pădure / Bulbuc în genune” (Papahagi, 1925: 299). – Et. nec. (DEX, MDA). Cuvânt autohton (Hasdeu, Russu).

genune, -i, s.f. – Apă adâncă: „Troscot în pădure / Bulbuc în genune” (def. pentru „lemne pe apă”; Papahagi 1925: 299). – Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Russu 1981).

GENUNE, t. < subst.; Ginunenul, Stoica (17 B I 377).