fon² sm [At: LTR / Pl: ~i / E: fr phone] (Fiz) Unitate de măsură pentru nivelul de intensitate al unui sunet, apreciat după senzația auditivă pe care o produce acesta.

fonie¹ sf [At: DEX / P: ~ni-e / Pl: ~ii / E: fr phonie] 1 (Rar) Calitate a sunetelor limbii rezultată din vibrarea coardelor vocale în timpul emisiunii lor. 2 Sonoritate (a sunetelor limbii).

FON, foni, s. m. (Fiz.) Unitate de măsură pentru intensitatea auditivă a unui sunet.

FONIE s. f. (Rar) Calitate a sunetelor limbii rezultată din vibrarea, în timpul emisiunii lor, a coardelor vocale; sonoritate (a sunetelor limbii).

FON, foni, s. m. (Fiz.) Unitate de măsură pentru intensitatea auditivă a unui sunet. – Fr. phon (< engl.).

FONIE s. f. (Rar) Calitate a sunetelor limbii rezultate din vibrarea coardelor vocale în timpul emisiunii lor; sonoritate (a sunetelor limbii). – Fr. phonie (< gr.).

FON s.m. (Fiz.) Unitate de măsură a intensității sunetelor, apreciată după senzația sonoră pe care o produce. [< fr. phone].

FONIE s.f. (Lingv.) Calitate a sunetelor limbii rezultate din vibrarea coardelor vocale în timpul emisiunii lor; sonoritate (a sunetelor limbii). // Element secund de compunere savantă cu semnificația „sunet”, „fonație”, „vorbire”. [Gen. -iei. / < fr. phonie].

FON¹ s. m. unitate de măsură a intensității auditive egală cu intensitatea unui sunet de 1,26 ori mai mare decât intensitatea pragului auditiv inferior. (< fr. phone)

FONIE¹ s. f. calitate a sunetelor limbii rezultate din vibrarea coardelor vocale în timpul pronunțării lor; sonoritate (a sunetelor limbii). (< fr. phonie)

FON ~i m. fiz. Unitate de măsură a intensității sunetelor. /<fr. phone

FONIE f. Calitate a sunetelor limbii rezultată din vibrarea coardelor vocale în timpul emisiunii lor; sonoritate. /<fr. phonie

fon s. m., pl. foni

fonie (rar) s. f., art. fonia, g.-d. fonii, art. foniei

fon s. m., pl. foni

fonie (rar) s. f., art. fonia, g.-d. fonii, art. foniei

fon (fiz.) s. m., pl. foni

fonie s. f., art. fonia, g.-d. fonii, art. foniei

fon (< gr. φωνή [phone], „sunet”) (acustică), unitate de măsură pentru nivelul de intensitate (1) auditivă (de tărie fiziologică), introdusă de H. Barkhausen. Numărul n care arată tăria în f. a unui sunet* oarecare este egal cu același număr n de decibeli (dB) (v. bel) care arată intensitatea (energia) sursei sonore (fapt obiectiv). Introducerea f. are la bază legea fiziologică generală Weber-Fechner din 1884, lege aproximativă, dar fecundă: mărimea unei senzații crește proporțional cu logaritmul* în baza 10 al excitației. Aplicând legea în domeniul audiției, tăria unui sunet (mărimea senzației sonore) crește proporțional cu log 10 al intensității (energiei) de vibrație*. (Ex.: dacă energia care excită urechea crește de 1000 de ori, mărimea senzației auditive crește de 3 ori, deoarece log₁₀1000 = 3). Un sunet oarecare are tăria de zero f. (nici o senzație auditivă) dacă este produs cu intensitatea măsurată în (dB) a sunetului de 1000 Hz la pragul de audibilitate*. Tăria celui mai puternic sunet pe care urechea îl poate auzi (dar care o poate auzi) este de 140 f. Tăria în f. corespunzătoare nuanțelor dinamice* muzicale este arătată în tabele-diagrame, cifrele având valoare orientativă, în cazul unei orch. mari (de la o formație redusă nu se poate avea un fortissimo de 80 f.). V. frecvență; son (2).

FONIE s. f. (< fr. phonie): sonoritate a sunetelor limbii, rezultată din vibrarea coardelor vocale în timpul pronunțării.

FONIE s. v. sonoritate.

FONIE s. (FON.) sonoritate. (~ a sunetelor vorbirii.)