fiară sf [At: COD. VOR. 124/3 / V: (îrg) hi~ / Pl: ~re, (înv) fieri, fiere, (îrg) fiară / E: ml fera] 1 Animal sălbatic mare Si: bestie. 2 (Fig) Om extrem de rău, de crud, de violent.

FIARĂ (pl. -re) sf. 1 🐒 Animal sălbatic crunt, lighioană sălbatică: acolo el avea vecini fiarele pădurilor ISP.; un sînge negru lăsă din ea, fiara spurcată ISP.; proverb: a lua ochi de ~, a-și lua lumea în cap (de foc și amar); locuțiune care își are originea de la vrăjile ce se fac cuiva cu „ochi de fiară”, spre a-i aduce necazuri ¶ 2 Fig. Om crud: Ții minte, ~ spurcată, Cînd m’aplecam să beau apă, Mă picai cu cizma ’n ceafă TOC. [lat. fĕra].

FIARĂ, fiare, s. f. Animal sălbatic, de pradă. Îmbulziți la prag, vînătorii căutau să vadă fiara între stîncile sure din prăpastie. SADOVEANU, F. J. 374. Un ger de-ți îngheța inima!... Nici fiara flămîndă nu îndrăznea să iasă din ascunzătoarea ei. BUJOR, S. 55. O dată pleacă împăratul la vînat după fiare, cu o sumedenie de curteni. CARAGIALE, O. III 102. ♦ Fig. Om rău, crud. – Pronunțat: fia-, - Pl. și: (rar) fiere (ODOBESCU, S. III 149). – Variantă: (regional) hiară (GORJAN, H. II 33) s. f.

FIARĂ ~e f. 1) Animal sălbatic, de talie mare; bestie. 2) fig. Om crud, nemilos. [G.-D. fiarei; Sil. fia-ră] /<lat. fera

fiară f. 1. animal răpitor, animal sălbatic; 2. fig. om crud; 3. fiară-verde, geniu dușman omului: fiară-verde să-l gonească! AL. [Lat. FERA].

fĭáră, V. feară.

IARBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult până ți se va împlini ceea ce dorești. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, neapărat. ♦ Nutreț verde, proaspăt cosit. 2. Buruieni de tot felul. ◊ Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. Pajiște. 4. Compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare și cu flori verzi, care crește pe fundul mării și ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapițerie; zegras (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită pețiolului lung) plutesc la suprafața apei, și cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă perenă din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta să obții ceva greu de obținut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creață = izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi și albe-roșietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănărașului = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui și semințele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii și cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase și cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii pe dinafară și galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare și flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roșie = plantă erbacee cu tulpina roșiatică, cu frunze nedivizate, lanceolate și cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioară (Bidens cernuus); iarba-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roșii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roșietice (Veronica latifolia); c) broscariță; iarba-șopârlelor = plantă erbacee cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe fața superioară și pe margini păroase și cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. Praf de pușcă. – Lat. herba.

BRILIOANCĂ sf. Trans. 🌿 = IARBA-FIARELOR¹.

FIER (pl. fiare) sn. 1 💎 Metal de coloare cenușie-albăstrie, foarte ductil și maleabil, de o importanță considerabilă prin aplicațiunile sale; prin acțiunea cărbunelui se poate transforma în fontă (tuciu) sau oțel; expus la umezeală, se acopere cu un strat de rugină: tare ca ~ul; proverb: bate ~ul cît e cald 👉 BATE; proverb: ~ul rău, cît să-l bați, e de geaba PANN., dintr’un lucru rău, din cineva cu apucături rele, nu poți scoate nimic bun; Fig.: a-i da un ~ ars prin inimă, a-l cuprinde fiori, a i se strînge inima de spaimă ¶ 2 familiar Braț de ~, mînă de ~, braț vînjos, mînă tare, om care, prin strășnicia sa, face pe alții să-i simtă puterea; inimă de ~, tare și nesimțitoare ¶ 3 🚜 Fierul lat, partea plugului numită mai adesea „brăzdar”; fierul lung, cuțitul de oțel sau de tuciu al plugului care taie brazda și înlesnește astfel lucrarea brăzdarului (👉 PLUG) ¶ 4 Mașină de călcat (🖼 2092) ¶ 5 🚝 Drum de ~, drum pe care sînt așternute șine de fier paralele și pe care circulă vagoane trase de locomotive; prin ext. însuși mijlocul acesta de locomoțiune: a plecat cu drumul de ~ ¶ 6 Vîrsta sau epoca de ~, timp de corupțiune, de cruzime și de barbarie care, după poeți, cinstitue ultima stare a omenirii primitive; epocă în care oamenii înlocuiesc bronzul prin fier în fabricarea armelor și uneltelor lor ¶ 7 pl. Cătuși, lanțuri, obezi: a băga în fiare ¶ 8 🌿 IARBA-FIARELOR sau IARBA-FIERULUI, o iarbă care, după credința poporului, are puterea să deschidă ori-ce lacăt, să sfarme ori-ce cătuși; numele unei plante ierboase, cu flori albe-gălbui (Vincetoxicum officinale) (🖼 2093) [lat. fĕrrum].

HIARĂ s. f. v. fiară.

IARBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. (De obicei colectiv) Nume generic dat plantelor erbacee, de obicei necultivate, ale căror părți aeriene sînt verzi, subțiri și mlădioase și servesc ca hrană animalelor erbivore. Un fir de iarbă. ▭ Dinu se trînti în iarbă, mai la o parte, ca să se odihnească. BUJOR, S. 52. Zac pierdut în iarba-naltă, Privind, cu ochii beți de poezie, A cerului albastră-mpărăție. IOSIF, V. 72. Pe cîmpie Liniște era, Iarba cea verzie Nici se clătina. ALECSANDRI, O. 171. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult pînă ți se va împlini ceea ce dorești sau ce ți s-a promis de către cineva. Din pămînt, din iarbă verde = oricare ar fi greutățile, cu orice preț, negreșit, neapărat. Din pămînt, din iarbă verde, să te duci să-mi aduci herghelia. ISPIRESCU, L. 27. Cîtă frunză, cîtă iarbă sau cîtă frunză și iarbă sau ca frunza și ca iarba v. frunză. 2. (Mai ales la pl.) Buruieni de tot felul (uneori servind ca medicament, ca antidot sau ca otravă). A pus prin bălți și niște ierburi veninoase de care [dușmanul] cum bea, crăpa. NEGRUZZI, S. I 171. Aleargă din stîncă-n stîncă Și cată, culege ierburi. CONACHI, P. 86. ◊ Iarbă rea = buruiană otrăvitoare; fig. om rău, dăunător societății. Foaie verde iarbă rea, Iacă văz o porumbea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172. ◊ Expr. A căuta (pe cineva) ca iarba de leac sau a umbla (după cineva) ca după iarba de leac v. leac. 3. (Uneori determinat prin «de pușcă») Praf de pușcă. Atunci, cîteva luni d-a rîndul, nu mai auzi nici prin holde, nici prin crînguri, pocnetul ierbei de pușcă și șuierătura alicelor. ODOBESCU, S. III 37. Punea iarbă cu mîna Și gloanțe cu chivăra. ȘEZ. II 77. 4. Compuse: iarbă-de-mare (sau iarba-mării) = plantă erbacee acvatică, cu flori verzi, care crește pe fundul mării, formînd adesea întinse pajiști submarine; se folosește în tapițerie (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică cu flori albe (Hydrocharis morsus- ranae); iarba-fiarelor sau (mai rar) iarba-fierului = plantă erbacee veninoasă, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); (în basme) iarbă cu puterea miraculoasă de a deschide orice ușă, lacăt, încuietoare etc.; p. ext. putere supranaturală, prin care se poate ajunge la un rezultat greu de obținut. Cei ce au avut interesul să le tăinuiască aveau și iarba-fiarelor care descuia lacătele. PAS, Z. III 256. Manlache are iarba-fiarelor și nu-l atinge glonțul. POPA, V. 187. Dacă ai avea iarba-fierului, ai putea să sfărmi broaștele. ALECSANDRI, T. I 447; iarbă-creață = mentă, izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, frunze înguste și flori verzi, care crește prin păduri, în locuri umbroase și umede (Poa nemoralis). Frunză verde iarbă-deasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10; iarbă-grasă = mică plantă erbacee, bogată în sevă, cu tulpina ramificată și flori galbene (Portulaca oleracea). Foaie verde, iarbă-grasă. ȘEZ. I 103; iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium). Un miros de iarbă-mare, sita-zinelor și alte ierburi uscate îți gîdilea nasul. CONTEMPORANUL, V_I 291; iarba-șerpilor = broscariță (2). – Pl. și: ierbi (COȘBUC, P. II 281).

feáră (est) și fĭáră (vest) f., pl. feare, fĭare (lat. fĕra, vgr. thér; it. fera, fiera, pv. pg. fera, sp. fiera. V. panteră). Animal sălbatic carnivor, ca ursu, lupu ș. a. (Maĭ rar despre erbivore). Fig. Om feroce. V. vită, dihanie.

fiară (desp. fia-) s. f., g.-d. art. fiarei; pl. fiare

fiară (fia-) s. f., g.-d. art. fiarei; pl. fiare

fiară s. f. (sil. fia-), g.-d. art. fiarei; pl. fiare

fiară, -re.

iarba-fiarelor (plantă) s. f. art., g.-d. art. ierbii-fiarelor

!iarba-fiarelor (plantă) s. f. art., g.-d. art. ierbii-fiarelor

iarba-fiarelor s. f.

iarba-fiarelor.

fiară (fiare), s. f. – Animal sălbatic, bestie. – Mr. hiară. Lat. fĕra (Pușcariu 601; Candrea-Dens., 582; REW 3264; DAR); cf., it., sp. fera, fr. fier. – Der. fieros, adj. (feroce, crud), creație artificială (sec. XIX), pe baza fr. féroce; fieroșie, s. f. (ferocitate), termen literar; fioros, adj. (feroce; înspăimîntător, cutremurător), cuvînt identic cu fieros, însă popular și modificat prin confuzie cu fior (ultimul sens este artificial și literar; totuși dicționarele îl derivă pe fioros de la fior). Fieratec și înfieratic, adj. (sălbatic, crud), par a fi der. personali ai lui Dosoftei (sec. XVII).

fiară, fiare s. f. Animal sălbatic mare și rău; bestie. ♦ Personificare a lui Antihrist în Biblie, în formă de balaur, al cărui număr în Apocalipsă este de 666. – Din lat. fera.

FIÁRĂ (lat. fera) s. f. 1. Animal sălbatic mare; dihanie, jivină. ♦ Fig. Om rău, crud. 2. (În „Apocalipsă”) Personificarea lui Antihrist care va apărea înainte de a doua venire a lui Hristos: prima fiară se ridică din mare, îndemnând popoarele lumii la război cu Biserica; a doua fiară (balaurul) se ridică din pământ și este prorocul mincinos.

fiară, fiare s. f. cătușă.

FIARĂ s. bestie, dihanie, jivină, lighioană, sălbăticiune, (pop.) gadină, jiganie, (reg.) ciută, sălbăticie, sălbăticime, (Transilv. și Mold.) gad, (Transilv.) sălbăticitură. (~ele pădurii.)

FIARĂ s. bestie, dihanie, jivină, lighioană, sălbăticiune, (pop.) gadină, jiganie, (reg.) ciută, sălbăticie, sălbăticime, (Transilv. și Mold.) gad, (Transilv.) sălbăticitură. (~ele pădurii.)

IARBA-FIARELOR s. v. popilnic.

iarba-fiarelor s. v. POPILNIC.

iarba-fiarelor – (bot.; mag.) Plantă miraculoasă prezentă în folclorul românesc, capabilă să deschidă orice lacăt, să ajute la descoperirea comorilor, sau să traducă limba păsărilor și a tuturor dobitoacelor (Evseev 2001). (med.) Plantă otrăvitoare folosită ca leac în medicina populară (Cynanchum vincetoxicum): „Ie-mă, mândruț, ie-mă, dragă, / Că io-s fata fetelor / Și știu iarba serălor” (Țiplea 1906: 422).