FÂNAȚ, fânațe, s. n. (Pop.) 1. Fâneață. 2. Fân. [Pl. și: fânațuri] – Lat. *fenacium.

fanat, ~ă a [At: DEX / Pl: ~ați, ~e / E: fana] 1 (D. flori și fructe) Ofilit². 2 (Fig; d. oameni) Care și-a pierdut culoarea și prospețimea feței.

fânaț sn [At: (a. 1631) GCR 1, 75/17 / Pl: ~e, (reg) ~ă, (înv) ~ați, ~uri / E: ml* fenacium] (Pop) 1 Fâneață. 2 Fân (1).

fâneață sf [At: (a. 1742) IORGA, S. D. VI, 40 / V: fâneț sn / Pl: ~ețe / E: fân + -eață] Teren pe care crește iarbă pentru fân Si: fânărie (1), fănaț (1).

fâneț sn vz fâneață

FÎNAȚ (pl. -ațe) sn., FÎNEAȚĂ sf. (pl. -ețe) 🚜 1 Cîmpie, livadă pe care se lasă să crească iarba spre a fi cosită și a fi făcută fîn: să mi se strice o mulțime de fălci de arătură și de fînaț ALECS.; în fața otelului e un ostrov cu fîneață și drumuri printre copaci VLAH. ¶ 2 Iarba destinată pentru fîn: afundată pînă la brîu în fîneață DLVR.; în aerul căldicel e un miros dulce de fîneață și de sulcină VLAH. [lat. *fēnacium].

FÂNAȚ, fânațuri, s. n. (Pop.) 1. Fâneață. 2. Fân. [Pl. și: fânațe] – Lat. *fenacium.

FANĂT, -Ă adj. (Franțuzism) Ofilit, veștejit, trecut.

FÎNAȚ, fînațe și fînațuri, s. n. 1. Cîmp pe care se lasă să crească iarbă destinată să devină fîn; fînărie (1), fîneață. Cît cuprindeau ochii, se vedeau numai grîie, păpușoiști lungi, fînațuri. CAMILAR, N. II 383. Ne ducem să vedem unde mai punem plugurile în primăvară, unde facem imaș, unde lăsăm fînațurile. SADOVEANU, O. II 565. Ce ne calci poienele Și ne paști fînațele? ALECSANDRI, P. P. 99. 2. (Rar) Fîn. N-ai nimic în car, păcătosule? – Jupîn ciauș... nimic; o pală de fînaț. DELAVRANCEA, S. 206.

FÎNEAȚĂ, fînețe, s. f. Fînaț (1), fînărie (1). Fînețele porneau ca valurile unei mări, șuierînd cîteodată, adiind încet adeseori, pline totdeauna de zvonul lumii nevăzute, ascunsă în sînul lor. SADOVEANU, O. I 161. După cîteva ceasuri de rătăcire în fînețele cosite și de-a curmezișul miriștilor țepoase, trebuia să odihnim în amiaz, la moară. C. PETRESCU, S. 24. Pe fînețele-nflorite cu frumoase albăstrele, Curge ca o bucurie pîrîuașul cristalin. BELDICEANU, P. 57.

FÎNAȚĂ s. f. v. fîneață.

FANAT, -Ă adj. Ofilit, vestejit, trecut. [Cf. fr. fané].

FÂNEAȚĂ fânețe f. Loc unde crește iarbă pentru fân. /fân + suf. ~eață

fânaț n. loc cosit și făcut fân, livede pentru cultivarea fânului.

fînáț n., pl. urĭ, și (maĭ des) fîneáță f., pl. fînețe și (Btș.) fînețe (d. fîn). Ĭarbă bună de cosit, de făcut fîn. Suprafață acoperită de asemenea ĭarbă. Pl. fînețurĭ (Lung. Univ. 9 Dec. 19 9; 3, 2). V. pășune.

fânaț (pop.) s. n., pl. fânațe

fâneață s. f., g.-d. art. fâneței; pl. fânețe

fânaț (pop.) s. n., pl. fânațe

fâneață s. f., g.-d. art. fâneței; pl. fânețe

fanat adj. m., pl. fanați; f. sg. fanată, pl. fanate

fânaț s. n., pl. fânațuri/fânațe

fâneață s. f., g.-d. art. fâneței; pl. fânețe

fânaț, -națe.

FANAT adj. trecut, (fig.) ofilit, veșted, veștejit. (O femeie ~.)

FÂNAȚ s. cositură, fâneață, (Transilv. și Ban.) prat. (Loc de ~.)

FÂNEAȚĂ s. cositură, fânaț, (Transilv. și Ban.) prat. (Loc de ~.)

FANAT adj. trecut, (fig.) ofilit, veșted, veștejit. (O femeie ~.)

FÎNAȚ s. cositură, fîneață, (Transilv. și Ban.) prat. (Loc de ~.)

FÎNEAȚĂ s. cositură, fînaț, (Transilv. și Ban.) prat. (Loc de ~.)

fânáță, fânațe, s.f. Teren pe care crește iarba pentru fân: „Mă luai, luai, / De joi dimineață / Jos, cătă fânață” (Calendar, 1980: 7). ■ (top.) Fânațe, sat aparținând de com. Cernești (zona Lăpuș). (Sec. XV). – Var. a lui fâneață (DLRM, DEX).

fânață, fânațe, (fâneață), s.f. – Teren pe care crește iarba pentru fân: „Mă luai, luai, / De joi dimineață / Jos, cătă fânață” (Calendar, 1980: 7). ♦ (top.) Fânațe, sat aparținând de com. Cernești (zona Lăpuș). ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Var. a lui fâneață (< fân + suf. -eață) (Scriban, DLRM, DEX).

fânață, -e, s.f. – Teren pe care crește iarba pentru fân: „Mă luai, luai, / De joi dimineață / Jos, cătă fânață” (Calendar 1980: 7). – Din fân (< lat. fenum) + -ață.