2 intrări

13 definiții

falt, fálturi, s.n. (reg.; la rochii) cută, încrețitură.

falt n. cută ori încrețitură (la rochi, haine). [Nemț. FALTE].

FALȚ, falțuri, s. n. 1. Clește de formă specială, folosit la tragerea pe calapod a fețelor încălțămintei. 2. Fiecare dintre bucățile mici de piele care cad în urma prelucrării pieilor la mașina de fălțuit. 3. Tăietură, scobitură făcută pe marginea unei scânduri, a unei țigle etc., pentru a permite îmbinarea cu altă scândură, țiglă etc. cu o tăietură corespunzătoare. ♦ Îndoitură făcută de-a lungul marginii unei foi de tablă subțire, pentru a permite îmbinarea cu altă foaie; p. ext. îmbinare astfel realizată. 4. (Poligr.) Bentiță de pânză sau de hârtie rezistentă de care se lipesc planșele intercalate într-un volum. – Din germ. Falz[eisen].

FALȚ, falțuri, s. n. 1. Clește de formă specială, folosit la tragerea pe calapod a fețelor încălțămintei. 2. Fiecare dintre bucățile mici de piele care cad în urma prelucrării pieilor la mașina de fălțuit. 3. Tăietură, scobitură făcută pe marginea unei scânduri, a unei țigle etc., pentru a permite îmbinarea cu altă scândură, țiglă etc. cu o tăietură corespunzătoare. ♦ Îndoitură făcută de-a lungul marginii unei foi de tablă subțire, pentru a permite îmbinarea cu altă foaie; p. ext. îmbinare astfel realizată. 4. (Poligr.) Bentiță de pânză sau de hârtie rezistentă de care se lipesc planșele intercalate într-un volum. – Din germ. Falz[eisen].

FALȚ, falțuri, s. n. 1. Cuțit folosit de tăbăcari pentru egalizarea grosimii pieilor după tăbăcire. 2. (Mai ales la pl.) Bucățele mici de piele care cad de la mașina de fălțuit. 3. Tăietură, scobitură făcută în lungul marginii unei scînduri, a unei țigle sau a unei cărămizi pentru a permite îmbinarea cu altă scîndură, țiglă, cărămidă tăiată la fel. ♦ Îndoitură făcută de-a lungul marginii unei foi de tablă pentru a permite îmbinarea cu altă foaie.

fálț s.n. 1 Tăietură făcută în lungul marginii unei piese, unei scânduri, unei țigle etc. pentru a permite îmbinarea cu o altă piesă, cu o altă scândură, cu o altă țiglă etc. care are o tăietură corespunzătoare. 2 Îndoitură făcută de-a lungul marginii unei foi subțiri de tablă pentru a permite îmbinarea cu o altă foaie de tablă. ♦ Ext. Îmbinarea astfel realizată. ♦ Mașină pentru strâns muchia fălțuită la burlanele de tablă. 3 Îndoitură a unei coli de hârtie. 4 (tipogr.) Bentiță de pânză sau de hârtie rezistentă, de care se lipesc planșele intercalate într-un volum. 5 Clește de formă specială, folosit la tragerea pe calapod a fețelor încălțămintei. 6 (ind. piel.) Fiecare dintre bucățile mici de piele care cad în urma prelucrării pieilor la mașina de fălțuit. 7 (tăb.) Cuțit cu care tăbăcarii curăță pielea de carne. • pl. -uri. / <germ. Falz[eisen].

falț s. n., pl. fálțuri

FALȚ s. (TIPOGR.) ongleu.

FALȚ s. n. 1. tăietură în lungul marginii unei piese care se îmbină cu o altă piesă. 2. clește special pentru tragerea pe calapod a fețelor încălțămintei. 3. bentiță pe care se lipesc planșele într-un volum, hărțile într-un atlas etc. (< germ. Falz/eisen/)

falț (fálțuri), s. n.1. Ștraif de legătorie. – 2. Scobitură, șanț la cotorul cărții legate. – 3. Canelură, șanț la cotorul cărții legate. – 4. Lamă pentru desprins carnea de pe piei. – Var. felț, s. n. (ștraif). Germ. Falz (DAR), la sensul 4 cu cel al germ. Falzeisen.Der. fălțui, vb. (a îndoi colile care alcătuiesc o carte), din germ. falzen (Borcea 186); fălțuială, s. f. (îndoire); fălțuitor, s. m. (persoană care execută operația de a fălțui); fălțuitoare, s. f. (unealtă cu care se fălțuiește; rindea). Cf. ngr. φαλτσέττα „cuțit de cizmar”.

FALȚ ~uri n. 1) Unire a foilor de tablă prin îndoirea marginilor alăturate. 2) Tăietură făcută pe marginea unei piese (scândură, țiglă etc.) pentru a o putea uni cu o altă piesă (de același fel). 3) Cuțit folosit în tăbăcărie cu care se uniformizează grosimea pielii. 4) Clește de formă specială folosit la tragerea pe calapod a fețelor încălțămintei. /<germ. Falz[eisem]


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

falț, falțuri, s.n. – (reg.) 1. Încrețitură, cută. 2. Tăietură executată pe cantul scândurii pentru a permite îmbinarea. – Din germ. Falz(eisen) „îndoitură, cută” (DA, DER, DEX, MDA).

Intrare: falț
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular fa falțul
plural falțuri falțurile
genitiv-dativ singular fa falțului
plural falțuri falțurilor
vocativ singular
plural
Intrare: falt
falt
Nu există informații despre flexiunea acestui cuvânt.