falț sn [At: I. IONESCU, M. 702 / V: (reg) fanț / Pl: ~uri / E: ger Falz(eisen)] 1 Cuțit cu care tăbăcarii curăță pielea de carne. 2 (Lpl) Bucăți mici de piele ce rezultă la prelucrarea pieilor la mașina de fălțuit. 3 Clește special pentru tragerea pe calapod a fețelor de încălțăminte. 4 Tăietură făcută pe marginea unei scânduri, țigle etc. ce permite îmbinarea cu altă scândură, țiglă etc. prelucrată corespunzător. 5 Îndoitură a marginii unei foi de tablă care permite îmbinarea cu altă tablă. 6-7 (Pex) îmbinare prin falț (4-5). 8 Mașină pentru strâns muchia fălțuită la burlanele de tablă. 9 (Pgr) Fâșie de pânză sau de hârtie rezistentă de care se lipesc planșele într-un volum.

fálț s.n. 1 Tăietură făcută în lungul marginii unei piese, unei scînduri, unei țigle etc. pentru a permite îmbinarea cu o altă piesă, cu o altă scîndură, cu o altă țiglă etc. care are o tăietură corespunzătoare. 2 Îndoitură făcută de-a lungul marginii unei foi subțiri de tablă pentru a permite îmbinarea cu o altă foaie de tablă. ♦ ext. Îmbinarea astfel realizată. ♦ Mașină pentru strîns muchia fălțuită la burlanele de tablă. 3 Îndoitură a unei coli de hîrtie. 4 (tipogr.) Bentiță de pînză sau de hîrtie rezistentă, de care se lipesc planșele intercalate într-un volum. 5 Clește de formă specială, folosit la tragerea pe calapod a fețelor încălțămintei. 6 (ind. piel.) Fiecare dintre bucățile mici de piele care cad în urma prelucrării pieilor la mașina de fălțuit. 7 (tăb.) Cuțit cu care tăbăcarii curăță pielea de carne. • pl. -uri. / <germ. Falz[eisen].

FALȚ, falțuri, s. n. 1. Cuțit folosit de tăbăcari pentru egalizarea grosimii pieilor după tăbăcire. 2. (Mai ales la pl.) Bucățele mici de piele care cad de la mașina de fălțuit. 3. Tăietură, scobitură făcută în lungul marginii unei scînduri, a unei țigle sau a unei cărămizi pentru a permite îmbinarea cu altă scîndură, țiglă, cărămidă tăiată la fel. ♦ Îndoitură făcută de-a lungul marginii unei foi de tablă pentru a permite îmbinarea cu altă foaie.

FALȚ s. n. 1. tăietură în lungul marginii unei piese care se îmbină cu o altă piesă. 2. clește special pentru tragerea pe calapod a fețelor încălțămintei. 3. bentiță pe care se lipesc planșele într-un volum, hărțile într-un atlas etc. (< germ. Falz/eisen/)

FALȚ ~uri n. 1) Unire a foilor de tablă prin îndoirea marginilor alăturate. 2) Tăietură făcută pe marginea unei piese (scândură, țiglă etc.) pentru a o putea uni cu o altă piesă (de același fel). 3) Cuțit folosit în tăbăcărie cu care se uniformizează grosimea pielii. 4) Clește de formă specială folosit la tragerea pe calapod a fețelor încălțămintei. /<germ. Falz[eisem]

fanț sn vz falț

felț sn vz falț

falț s. n., pl. falțuri

falț s. n., pl. falțuri

falț s. n., pl. falțuri

FALȚ s. (TIPOGR.) ongleu.

falț (falțuri), s. n. – 1. Ștraif de legătorie. – 2. Scobitură, șanț la cotorul cărții legate. – 3. Canelură, șanț la cotorul cărții legate. – 4. Lamă pentru desprins carnea de pe piei. – Var. felț, s. n. (ștraif). Germ. Falz (DAR), la sensul 4 cu cel al germ. Falzeisen. – Der. fălțui, vb. (a îndoi colile care alcătuiesc o carte), din germ. falzen (Borcea 186); fălțuială, s. f. (îndoire); fălțuitor, s. m. (persoană care execută operația de a fălțui); fălțuitoare, s. f. (unealtă cu care se fălțuiește; rindea). Cf. ngr. φαλτσέττα „cuțit de cizmar”.

falț, falțuri, s.n. – (reg.) 1. Încrețitură, cută. 2. Tăietură executată pe cantul scândurii pentru a permite îmbinarea. – Din germ. Falz(eisen) „îndoitură, cută” (DA, DER, DEX, MDA).