exista [At: CAIET 65^v / V: (înv) esi~ (Pzi: esistez), ezi~, (reg) ezixta, ~ti^[1] / P: eg-zis~^[2] / Pzi: exist, (înv) ~tez / E: fr exister, lat existere] 1 vi A avea ființă Si: a fi. 2 vi (De obicei cu determinări locale) A se găsi Si: (îvr) a existarisi, a existelui. 3 vi A fi real. 4 vi A trăi. 5 vi (De obicei impersonal; adesea în construcții negative) A fi posibil. 6 vi și (pfm) vri (Exclamativ; în construcții negative) Nu se poate! 7 vi A se manifesta. 8 vi A apărea. 9 vi A dura. 10 vi A conta. corectată

EXISTÁ, exíst, vb. I. Intranz. A fi, a se afla, a se găsi în realitate, a avea ființă; a trăi, a viețui, a se manifesta. Oamenii trebuie să simtă că există o autoritate! zise bătrînul Miron. REBREANU, R. II 21. Virtutea pentru dînșii, ea nu există. EMINESCU, O. I 56.

EXISTÁ vb. I. intr. A avea ființă, existență, a fi, a se afla; a trăi; a se manifesta. [Pron. eg-zis-, p. i. exíst. / < fr. exister, lat. existere].

EXISTÁ vb. intr. a avea existență, a fi, a se afla; a se manifesta. (< fr. exister, lat. existere)

A EXISTÁ exíst intranz. 1) A se afla în realitate; a fi; a ființa. 2) (despre ființe) A se afla în viață; a fi viu; a trăi; a viețui. /<fr. exister, lat. existere

existà v. 1. a avea ființă, a trăi; 2. a se afla, a fi acum.

esista v vz exista

existi v vz exista

ezista v vz exista

ezixta v vz exista

*exíst, a -á v. intr. (fr. exister, d. lat. existere, d. sistere, a fixa. V. a-sist). Am ființă, ființez, sînt, trăĭesc: toate anumalele care există. Sînt, persist, rezist: piramidele din Egipt există de zecĭ de secule. – Ob. egz- (după fr.).

exista (a ~) [x pron. gz] vb., ind. prez. 3 există

existá vb. [x pron. gz], ind. prez. 1 sg. exíst, 3 sg. și pl. exístă

exista (pr. gz)

EXISTÁ vb. 1. v. afla. 2. v. avea. 3. v. trăi. 4. v. dăinui. 5. v. data. 6. v. consta.

EXISTA vb. 1. a se afla, a fi, a se găsi, (pop.) a sta. (~ acolo mărfuri în mare cantitate.) 2. a avea, a fi, a se găsi. (~ cine să m-ajute.) 3. a fi, a trăi, a viețui, (rar) a ființa, (reg.) a lăbădui, (înv.) a dăinui. (Cît ~, omul învață.) 4. a dăinui, a dura, a fi, a se menține, a se păstra, a se perpetua, a persista, a rămîne, a trăi, a ține, (rar) a subzista, (înv.) a locui, a petrece, a sta, a via. (Cît va ~ lumea și pămîntul; vechi obicei care ~ și aslăzi.) 5. a data. (Acest obicei ~ de un secol.) 6. a se afla, a consta, a rezida. (Tot secretul ~ în aceea că...)

„Extra ecclesiam nulla salus” (lat. „În afară de biserică nu este mântuire”), expresie întâlnită în scrierile lui Origen și mai ales ale lui Ciprian de Cartagina, care concentrează doctrina tradițională despre raportul dintre Bis. și sfintele taine, în special botezul, doctrină care se aplică azi mai ales cu privire la validitatea tainelor.

AD IMPOSIBILIUM NULLA EST OBLIGATIO (lat.) pentru imposibil nu există nicio obligație – Adagiu exprimând ideea că debitorul este exonerat de o obligație în cazul în care aceasta nu poate fi executată din cauze neimputabile lui.

ALL GOOD THINGS WHICH EXIST ARE THE FRUITS OF ORIGINALITY (engl.) toate lucrurile bune câte există sunt roadele originalității – J. St. Mill, „On Liberty”, Introducere. Efortul creator al omului este cel care conferă valoare lucrurilor.

COGITO, ERGO SUM (lat.) gândesc, deci (sunt) exist – Decartes, „Principia philosophiae”, IV. Celebră teză care exprimă, în formă concentrată, caracterul antidogmatic și raționalist al filozofiei carteziene, proclamând totodată drept adevăr indubitabil – dovadă a existenței – gândirea.

JE PENSE, DONC JE SUIS (fr.) gândesc, deci exist – Descartes, „Discours de la méthode”, IV, V. și Cogito, ergo sum.

NIHIL EST IN INTELLECTU QUOD NON PRIUS FUERIT IN SENSU (lat.) nu există nimic în minte fără să fi fost mai înainte în simțuri – Principiu care rezumă concepția senzualistă a lui J. Locke, îndreptat împotriva teoriei carteziene a ideilor înnăscute.

NIL MEDIUM EST (lat.) nu există cale de mijloc – Ori așa, ori altfel.

THERE ARE NO SECRETS EXCEPT THE SECRETS THAT KEEP THEMSELVES (engl.) nu există secrete cu excepția celor care se păstrează singure – G.B. Shaw, „Back to Methuselah”, 908.

Cogito, ergo sum (lat. „Cuget, deci exist”) – Autorul acestei vestite axiome este filozoful francez René Descartes. Ea apare în latinește, deoarece, pe vremea aceea, savanții își scriau lucrările în limba latină. Însuși Descartes își latinizase numele semnînd Cartesius (prin termenul „cartezianism” se înțelege sistemul filozofic al lui Descartes). În lucrarea sa, intitulată Discurs asupra metodei (1637), el combate supunerea oarbă în fața „autorităților spirituale” și își clădește sistemul filozofic pe rațiune, pornind de la adevărul rezumat în adagiul: Dubito, ergo cogito (Mă îndoiesc, deci cuget), Cogito, ergo sum (Cuget, deci exist). În Principia philosophiae (I, 7), lucrare publicată în limba latină în anul 1644, expune din nou acest principiu de bază al doctrinei sale. El nu admite existența unui adevăr decît atunci cînd examenul rațiunii îl recunoaște ca evident. Descartes așază rațiunea la temelia întregii vieți spirituale. Formula celebră a fost de atunci de multe ori parodiată. Voltaire, într-o scrisoare spunea: „Descartes a spus: Cuget, deci exist. Eu vă spun: vă iubesc, deci exist…” Făcînd aluzie la aceeași axiomă, poetul german Heinrich Heine scria, cu ironia lui obișnuită: ,,... pentru a mă încredința de propria mea existență, îmi imprimam cu toată tăria buzele în gropițele obrăjorilor rumeni ai barcagițelor și-mi ziceam filozofic: «Le sărut, deci exist!»." FIL.