2 intrări

21 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

ESTÉTICĂ s. f. Știința care studiază legile artei, problemele privitoare la esența artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creației artistice, la criteriile și genurile artei. Învățătura marxist-leninistă despre bază și suprastructură, despre spiritul de partid in literatură, teoria materialist-dialectică a cunoașterii au creat fundamentul esteticii științifice. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 334, 3/3.

estétică s. f., g.-d. art. estéticii

estétică s. f., g.-d. art. estéticii

ESTÉTICĂ s.f. 1. Știință care studiază legile și categoriile artei, problemele referitoare la esența artei, la raportul dintre artă și realitate, la metodele de creație artistică, la genurile artei etc. 2. Situația, calitatea a ceea ce este estetic, conform legilor artei. [< fr. esthétique, it. estetica, gr. aisthetike].

ESTÉTICĂ f. 1) Știință care se ocupă cu studiul categoriilor și legilor artei, considerată ca cea mai înaltă formă de creare și de receptare a frumosului. 2) Ansamblu de probleme ce țin de esența artei și de raporturile ei cu realitatea. [G.-D. esteticii] /<fr. esthétique, lat. aesthetica

estetică f. știință ce determină condițiunile frumosului în natură sau în artă cum și sentimentul ce produce în noi.

ESTÉTIC, -Ă, estetici, -ce, s. f., s. n., adj. 1. S. f. Știință care studiază legile și categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esența artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creației artistice, la criteriile și genurile artei. 2. S. n. art. Ansamblul însușirilor și al fenomenelor studiate de estetică (1). 3. Adj. Care aparține esteticii (1), privitor la estetică; care privește frumosul, care corespunde cerințelor esteticii; frumos. – Din fr. esthétique.

ESTÉTIC, -Ă, estetici, -ce, subst., adj. 1. S. f. Știință care studiază legile și categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esența artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creației artistice, la criteriile și genurile artei. 2. S. n. art. Ansamblul însușirilor și al fenomenelor studiate de estetică (1). 3. Adj. Care aparține esteticii (1), privitor la estetică (1); care privește frumosul, care corespunde cerințelor esteticii (1); frumos. – Din fr. esthétique.

ESTÉTIC, -Ă, estetici, -e, adj. Care se referă la estetică, care corespunde cerințelor esteticii; p. ext. frumos. Problema conținutului, problema care hotărăște valoarea operei de artă, nu poate fi însă rezolvată decît pe calea unei juste orientări ideologice și estetice. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 360, 4/3. Eminescu pune în valoare virtualitățile estetice ale limbii romînești. ROSETTI, S. L. 58. Romantismul a sfărîmat toate regulile și legile estetice ale clasicismului. GHEREA, ST. CR. I 27.

estétic adj. m., pl. estétici; f. estétică, pl. estétice

estétic adj. m., pl. estétici; f. sg. estétică, pl. estétice

ESTÉTIC adj. 1. frumos. (O creație ~ autentică.) 2. v. plăcut.

ESTÉTIC, -Ă adj. Referitor la estetică, conform esteticii; (p. ext.) frumos. // s.n. Categoria frumosului. [Cf. fr. esthétique, gr. aisthetikos].

ESTÉTIC, -Ă I. adj. referitor la estetică, conform cerințelor esteticii; frumos. II. s. n. categoria frumosului. III. s. f. 1. disciplină filozofică care studiază legile și categoriile artei, problemele referitoare la esența acesteia. 2. situația, calitatea a ceea ce este estetic, conform legilor artei. (< fr. esthétique, gr. aisthetikos, aisthetike)

ESTÉTIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de estetică; propriu esteticii. Studiu ~. 2 ) (despre manifestări ale oamenilor) Care vădește frumusețe; frumos. Gest ~. /<fr. esthétique, lat. aestheticus

estetic a. relativ la sentimentul frumosului.

*estétic, -ă adj. (vgr. aisthetikós, d. aisthánomai, simt). Fil. Care se raportă [!] la sentimentu frumosuluĭ: simțu estetic lipsește incultuluĭ. S. m. și f. Estetician, -ă. S. f. Știința care tratează despre frumos în natură și în artă și despre sentimentu pe care-l deșteaptă în noĭ. (Această știință a fost întîĭa oară numită așa de filosofu [!] german Baumgarten la 1750). Adv. În mod estetic, frumos: tablourĭ așezate estetic.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

ESTÉTIC adj. 1. frumos. (O creație ~ autentică.) 2. agreabil, drăguț, frumos, plăcut. (Un aspect ~.)

educatív-estétic, -ă adj. Cu rol de educare în domeniul frumosului ◊ „Acum șase ani, Uniunea compozitorilor a inițiat [...] o acțiune educativ-estetică cu profil de stagiune, purtând simbolic numele de «Clubul prietenilor muzicii».” I.B. 17 XI 72 p. 2 (din educativ + estetic)

estetica muzicii. Născută o dată cu înflorirea marilor școli filozofice ale antichității, reflecția despre muzică se identifică în culturile tradiționale ale Indiei, Chinei, ca și în vechea Eladă, cu investigarea legilor universului pe baza analogiilor dintre sunet și număr, dintre rezonanța sunetului și posibilitățile umane de asimilare rituală a ordinii pe care o sugerează. Prin Pitagora, muzica se vede inclusă printre „științele numărului”, iar în vremea lui Platon ea încununa o inițiere gradată ce cuprindea aritmetica, geometria, sferica (sau astronomia) și „armonia sferelor”, știință sistemică a coordonării mișcării corpurilor în timp și spațiu. Atașată idealului de armonie (I), ordine, proporționalitate*, gândirea despre muzică traversează întreg ev. med. europ., ale cărui tratate se inspiră din scrierile lui Nicomachus, Theon din Smirna (sec. 2 e. n.), Boetius (sec. 4), adică cele care situează muzica în vestitul quadrivium* al disciplinelor matematice. Ecoul tardiv al acestui mod de gândire îl constituie monumentala lucrare a lui Johannes Kepler Harmonices mundi (1618) în care regulile consonanței* muzicale sunt deduse din geometria euclidiană a poligoanelor inscriptibile, găsindu-și apoi aplicarea în structura sistemului solar, asupra căreia autorul formulează pe această bază legile care îi poartă numele. Valențele expresive pe care le conțin artele „muzicale” aflate în simbioză (poezia, dansul, muzica) sunt evocate prin filiera gândirii aristotelice care reconsideră atât conceptul prin care artele își vădesc analogiile cu lumea înconjurătoare – acele de imitație (mimesis) – cât și pe cele de ethos (1) (caracter) sau catharsis (purificare) prin care muzica îndeosebi își afirmă afinitățile cu lumea interioară a omului, cu afectele (v. afectelor, teoria). O exaltare a acestei doctrine se poate remarca abia după ce umanismul renascentist inaugurează în mentalitatea europ. ideea autonomiei limbajului artistic și a surselor de inspirație. Specificitatea relațiilor diferitelor arte cu natura cât și cu idealul uman își găsește locul în sistemele de anvergură elaborate de marii filosofi care încearcă să delimiteze misiunea fiecăreia. Iluminismul fr. prin Diderot sau Roussseau, filosofia clasică germ. prin Kant și Schelling caută să nuanțeze ipotezele privitoare la specificul frumosului artistic și al expresivității muzicale. Prin Hegel, își face loc viziunea dialectică a evoluției artelor spre umanizare și spiritualizare ce consacră muzica drept artă romantică a subiectivității pure, aflată în vecinătatea punctului culminant în care se află poezia. Prin Schopenhauer, virtuțile muzicii sunt ridicate deasupra oricărei ierarhii, ea constituind chintesența universului și în același timp modelul pe care se întemeiază însuși sistemul filosofic al autorului. Apogeul limbajului muzical în perioada romantismului* contribuie la transformarea în patrimoniul componisticii și al criticii muzicale a meditației despre muzică, inaugurând astfel o gândire elaborată „din interiorul” acestei arte. Schumann, Listz, Berlioz, Wagner, marii creatori ai sec. 19 exprimă în operele lor literare opinii de mare finețe și profunzime asupra universului artistic, preconizând o înfrățire a artelor, de felul programatismului* sau al noului sincretism* inaugurat de Wagner în drama sa muzicală. Excesului de literaturizare a muzicii i se va opune criticul vienez Hanslick printr-o teorie asupra „frumosului muzical” conceput în spirit kantian ca desfășurare de „forme sonore în mișcare”, independentă de orice asociații subiective. Ea va fi contracarată la rândul ei de doctrina lui Volkelt și a lui Lipps asupra „empatiei” (germ. Einfühlung) ca factor fundamental al propagării emoției estetice pentru ca la începutul sec. nostru teoria energetismului* a lui Ernst Kurth să preconizeze o interconectare a proceselor pur sonore cu fluxul tensiunilor psihice (v. psihologia muzicii). Independent de aportul diferitelor „poetici” scrise de muzicieni prestigioși care continuă explicarea muzicii de pe pozițiile propriului limbaj sau tendințe (Debussy, Stravinski, Schönberg, Webern, Honegger, Messiaen, Prokofiev, Boulez, Xenakis ș.a.) ca și de vastul domeniu al muzicologiei*, e. se vede constituită ca patrimoniu relativ autonom, în care diferitele contribuții își au ca suport fie instrumentele criticii de artă tradițională și ale analizei*, fie disciplinele științifice sau filosofice. Astfel se poate remarca orientarea sociologică a scrierilor unui Th. Adorno ca și a multor cercetători, aceea psihologică a lui L. Meyer, Giselè Brelet, E. Ansermet, A. Schering, S. Langer, D. Cook, după cum etnologia servește unor generalizări teoretice în lucrările lui B. Asafiev, V. Țukerman, L. Mazel sau A. Daniélou. Se încearcă o delimitare a patrimoniului expresiei muzicale pornind de la conceptele stilistice fundamentale, ca în scrierile lui Riemann, D. Cuclin, Zofia Lissa, C. Dahlhaus, P. Bentoiu, sau se încearcă analogii – pe baza funcției de comunicare a artei – cu informatica și semiotica (A. Moles, U. Eco, Faltin-Reinecke ș.a.). Diferitele cercetări contemporane de morfologie a artelor (E. Souriau, M. Dufrenne, Munro) conțin de asemenea observații interesante cu privire la arta muzicală ca de altfel și ale gânditorilor ca G. Lukács, N. Hartmann sau Alain ce elaborează ample sisteme de estetică ce cuprind întreg domeniul expresiei artistice. V. fenomenologia muzicii.

Intrare: estetic
estetic adjectiv
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular estetic esteticul estetică estetica
plural estetici esteticii estetice esteticele
genitiv-dativ singular estetic esteticului estetice esteticei
plural estetici esteticilor estetice esteticelor
vocativ singular
plural
Intrare: estetică
estetică substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular estetică estetica
plural
genitiv-dativ singular estetici esteticii
plural
vocativ singular
plural