ESTÉTIC, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. aisthetikos „sensibil”) s. f., s. m., adj. 1. S. f. Știință care tratează despre frumos și despre judecăți de apreciere referitoare. la sentimentul provocat de acesta. Primul care a supus critica frumosului unor reguli și care a folosit termenul de e. în sensul de discurs rațional despre frumos a fost A.G. Baumgarten. În trecut, e. era considerată una dintre cele trei discipline normative (alături de logică și morală), având ca obiect stabilirea normelor frumosului și urâtului. În sens larg, e. tratează despre frumosul sensibil, înglobând studiul descriptiv al obiectelor de artă, analiza psihologică a sentimentelor provocate și a criteriilor aprecierii judecății de gust, istoria artei etc. Ca știință pozitivă, e. are ca obiect frumosul artistic (filozofia artei). E. transcedentală = (la Kant) teorie despre formele apriori ale cunoașterii sensibile: spațiul, pentru lumea exterioară; timpul, pentru lumea interioară, a conștiinței. 2. S. m. art. Categorie desemnând ansamblul însușirilor și al fenomenelor studiate de estetică; domeniul esteticii. 3. Adj. Care aparține esteticii, privitor la estetică; care corespunde cerințelor esteticii, frumos. Emoție e. = stare analogă plăcerii și a cărei analiză constituie obiectul esteticii ca știință. Judecată e. = (la Kant) judecată de apreciere asupra frumosului. Chirurgie e. = domeniu al chirurgiei plastice consacrat remodelării aspectului exterior al corpului omenesc, în special al feței.