2 intrări

23 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

EGUMENÍ, egumenesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A conduce o mănăstire; a stăreți. – Din egumen.

EGUMENÍ, egumenesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A conduce o mănăstire; a stăreți. – Din egumen.

EGUMENÍ, egumenesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A îndeplini funcția de egumen, a conduce o mănăstire. La Snagov... el egumenise ani îndelungi. ODOBESCU, S. A. 300.

egumení (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. egumenésc, imperf. 3 sg. egumeneá; conj. prez. 3 să egumeneáscă

egumení vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. egumenésc, imperf. 3 sg. egumeneá; conj. prez. 3 sg. și pl. egumeneáscă

EGUMENÍ vb. (BIS.) a stăreți.

EGÚMEN, -Ă, egumeni, -e, s. m. și f. Stareț. – Din ngr. igúmenos.

EGÚMEN, -Ă, egumeni, -e, s. m. și f. Stareț(ă). – Din ngr. igúmenos.

EGÚMEN, egumeni, s. m. Conducător al unei mănăstiri de călugări; stareț, superior. Bine-credincioșii egumeni grași își rînduiau gospodăriile pline ca stupii. SADOVEANU, Z. C. 80. O legătură cu felii de pere și de mere zvîntate la soare, mai pîntecoasă decît un egumen, ținea cumpănă în celalalt desag. HOGAȘ, M. N. 154. Spun că bietul Pipăruș A fost egumen pe la schituri. COȘBUC, P. II 251.

EGÚMENĂ, egumene, s. f. Conducătoare a unei mănăstiri de călugărițe; stareță. Egumena schitului Roșioara era maica Evlampia. GALACTION, O. I 315.

egúmen s. m., pl. egúmeni

egúmenă s. f., g.-d. art. egúmenei; pl. egúmene

egúmen s. m., pl. egúmeni

egúmenă s. f., g.-d. art. egúmenei; pl. egúmene

egúmen (egúmeni), s. m. – Superior al unei mănăstiri de călugări ortodocși. Erau numiți de episcopi (începînd cu Miron Barnovski, 1627, de călugării înșiși) și prezentați Domnului de Marele Sfetnic sau Logofăt. De la constituția lui Constantin Mavrocordat (1734) au fost desemnați de mitropolit și confirmați de Domnitor. – Var. igumen. Mt. igumin. Ngr. ἠγούμενος, cf. bg. igumen (Conev 108). – Der. egumenie, s. f. (demnitate de egumen), din ngr. ἠγουμενία; egumenesc, adj. (propriu unui egumen).

EGÚMEN ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană căreia i s-a încredințat conducerea unei mănăstiri. /<ngr. egúmenos

egumen m. superiorul unei mânăstiri de călugări. [Și igumen: gr. mod. IGŬMENOS].

egúmen m. (ngr. igúmenos, [d. vgr. ῾égúmenos = ῾egemón, șef], de unde și vsl. igumenŭ. V. egemonie). Stariț, superior de mînăstire.

Intrare: egumeni
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) egumeni egumenire egumenit egumenind singular plural
egumenește egumeniți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) egumenesc (să) egumenesc egumeneam egumenii egumenisem
a II-a (tu) egumenești (să) egumenești egumeneai egumeniși egumeniseși
a III-a (el, ea) egumenește (să) egumenească egumenea egumeni egumenise
plural I (noi) egumenim (să) egumenim egumeneam egumenirăm egumeniserăm, egumenisem*
a II-a (voi) egumeniți (să) egumeniți egumeneați egumenirăți egumeniserăți, egumeniseți*
a III-a (ei, ele) egumenesc (să) egumenească egumeneau egumeni egumeniseră
Intrare: egumen
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular egumen egumenul
plural egumeni egumenii
genitiv-dativ singular egumen egumenului
plural egumeni egumenilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)