duhovnici [At: VALIAN, V. / Pzi: ~icesc / E: duhovnic] (Bis) 1 vt (D. duhovnici) A primi spovedania unui credincios. 2 vr A se spovedi.

DUHOVNICI (-icesc) I. ⛪ vb. tr. A lua spovedania, a spovedi: Vrînd să-și scape gîndul, în sfîrșit se duse La un popă-anume să-l duhovnicească (SPER.). II. vb. refl. A se spovedi: prietena nu se mai duhovnicește la Căldărușani (CAR.) [duhovnic].

DUHOVNICI, duhovnicesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Rar) A (se) spovedi. – Din duhovnic.

A SE DUHOVNICI mă ~esc intranz. înv. (despre credincioși creștini) A mărturisi unui duhovnic păcatele în vederea iertării lor; a se spovedi. /Din duhovnic

duhovnicì v. a se spovedi: prietena nu se mai duhovnicește la Căldurășani CAR.

DUHOVNIC, duhovnici, s. m. (La ortodocși) Preot care spovedește pe credincioși; confesor. ♦ Fig. Persoană căreia cineva îi încredințează toate tainele, gândurile, intențiile sale intime. – Din sl. duhovĭnikŭ.

duhomnic sm vz duhovnic

duhopnic sm vz duhovnic

duhovnec sm vz duhovnic

duhovnic sm [At: CORESI, EV. 306/10 / V: (înv) dehoan~, ~homn~, ~nec / Pl: ~ici / E: vsl дооуховьникь] 1 (Bis) Preot care spovedește pe credincioși Si: (liv) confesor. 2 (Fig) Persoană căreia cineva îi încredințează toate tainele, gândurile, intențiile sale intime.^[1]

DUHOVNIC sm. ⛪ 1 ‡ Cleric ¶ 2 Preotul căruia i se spovedește cineva: ~ul de va spune păcatele celora ce i se ispovedesc, acela să aibă canon (PRV.-MB.): ~ul spovăduiește și pe cel bun și pe cel rău (ZNN.).

DUHOVNIC, duhovnici, s. m. Preot care spovedește pe credincioși; confesor. ♦ Fig. Persoană căreia cineva îi încredințează toate tainele, gândurile, intențiile sale intime. – Din sl. duhovĭnikŭ.

DUHOVNIC, duhovnici, s. m. (În religia creștină) Preot care spovedește pe credincioși. Starețul, milostivindu-se, i-a dat duhovnic. SADOVEANU, Z. C. 236. Ce să te mai spovedești? Ce-i să spui duhovnicului? NEGRUZZI, S. I 156.

DUHOVNIC ~ci m. Preot care oficiază ritualul spovedaniei; confesor. /<sl. duhoviniku

duhovnic m. părinte sufletesc, preot căruia se mărturisește [!] păcatele. [Slav. DUHOVNĬKŬ].

duhóvnic m. (vsl. duhovĭnikŭ). Confesor, preut căruĭa-ĭ mărturiseștĭ păcatele.

duhovnic s. m., pl. duhovnici

duhovnic s. m., pl. duhovnici

duhovnic s. m., pl. duhovnici

duhovnic (duhovnici), s. m. – Confesor, părinte spiritual. – Megl. dovnic. Sl. duchovĭnikŭ, bg. duhovnik, din sl. duchŭ „spirit”, cf. duh. – Der. duhovnicesc, adj. (confesional; spiritual); duhovnicește, adv. (spiritual); duhovnici, vb. (a spovedi, a confesa); duhovnicie, s. f. (misiunea de a spovedi).

DUHOVNICI vb. v. mărturisi, spovedi.

duhovnici vb. v. MĂRTURISI. SPOVEDI. erată

DUHOVNIC s. v. cleric.

DUHOVNIC s. v. confesor.

duhovnic s. v. CLERIC.

DUHOVNIC s. (BIS.) confesor, (astăzi rar) spiritual, (înv.) mărturisitor, spoveditor. (Preotul care spovedește se numește ~.)