drușcă sf [At: DA ms / V: (înv) rușcă / Pl: ~ște, ~usce / E: ucr друзка] (Reg) 1 Fată care însoțește mireasa la cununie, având anumite atribuții în ceremonialul nunții Si: (reg) drușculiță, drușcuță (1), terfăriță, terfăroaie. 2 (Spc) Fată tânără care însoțește convoiul de înmormântare al unei fete nemăritate sau al unui tânăr neînsurat Si: drușcuță (2).

DRUȘCĂ, drusce și druște, s. f. (Mold., Transilv.) Fată care însoțește mireasa la cununie și are anumite atribuții la nuntă. Erau... mireasa, druște și jupînese multe de boier. SADOVEANU, Z. C. 346. Drusce-aveau o coțofană Și-un cîrstei bălțat. COȘBUC, P. II 35. El mireasa-și redica... După ei încă venea Car mare cu druscele. ALECSANDRI, P. P. 177.^[1]

DRUȘCĂ, druște, s. f. (Reg.) Fată care însoțește mireasa la cununie și care are anumite atribuții la nuntă. [Pl. și: drușce] – Ucr. družka.

DRUȘCĂ ~te f. Fată care însoțește mireasa și are anumite obligații în cadrul ceremoniei nunții; vornicică. /<ucr. družka

drușcă f. prietena miresei care o întovărășește și asistă la cununie: după ei venea car mare cu druștele POP. [Rus. DRUJKA].

drúșcă f., pl. ște (vsl. družĭka, amică, d. drugŭ, amic; ruz. družka, amicu mireluĭ. V. drujbă). Mold. Trans. Asistenta mireseĭ la cununie la țară, ca domnișoara de onoare la oraș (Rebr. 287 și 289). V. sfașcă, vătăjiță, vornicească.

droașcă² sf vz drușcă

rușcă⁴ sf vz drușcă

drușcă (reg.) s. f., g.-d. art. druștei; pl. druște

drușcă (reg.) s. f., g.-d. art. druștei; pl. druște

drușcă s. f., g.-d. art. druștei; pl. druște

DRUȘCĂ s. v. vătășiță, vorniceasă.

drușcă s. v. VĂTĂȘIȚĂ. VORNICEASĂ.

drușcă, druște, s.f. – (reg.) Fată, de obicei aleasă dintre surorile sau verele miresei, având atribuții la ceremonia nunții: „Când s-o zărit zorile, / Sosâtu-i-o druștele” (Bârlea, 1924, I: 108); „Tăt stelele, / Druștele, / C’acele mi-s verele” (Țiplea, 1906: 417); „Druștele-s doauă; ele cos steagul mirelui și împletesc cununa miresei; tot ele fac colacul pentru mireasă” (Papahagi, 1925: 318). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei. – Din ucr. družka (DLRM, DEX, MDA) < sl. družika „prietenă” < sl. drugǔ „amic” (Scriban).

drușcă, druște, s.f. – Fată, de obicei aleasă dintre surorile sau verele miresei, având atribuții la ceremonia nunții: „Când s-o zărit zorile, / Sosâtu-i-o druștele” (Bârlea 1924 I: 108); „Tăt stelele, / Druștele, / C’acele mi-s verele” (Țiplea 1906: 417); „Druștele-s doauă; ele cos steagul mirelui și împletesc cununa miresei; tot ele fac colacul pentru mireasă” (Papahagi 1925: 318). – Din ucr. družka (< sl. družika, „prietenă”).