23 de definiții pentru drâmbă drâmb (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

drấmbă1 sf [At: I. NEGRUZZI, S. II, 99 / V: drâmb sn / Pl: ~be / E: ucr друмба] 1 Mic instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel și care, fiind proptit de dinți și făcând să vibreze lama cu degetul, produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor Si: (reg) drând1, drâng1. 2 (Pop; îe) A fi ca o ~ A fi slab la trup. 3 (Pop; îe) A bate în ~ A răbda. 4 (Pop; îe) A face cuiva o ~ A plesni pe cineva în glumă peste buze. 5 (Pop; îe) A nu ajunge o ~ A nu ajunge nimic. 6 (Irn) Vioară. 7 (Trs) Instrument muzical făcut de copii primăvara din coajă de salcie răsucită în spirală. 8 (Pop) Organul genital al calului.

DRẤMBĂ, drâmbe, s. f. Mic instrument muzical popular, alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel și care, fiind proptit de dinți și făcând să vibreze lama cu degetul, produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor; drâng. ♦ (Ir.) Vioară. – Din ucr. drymba.

DRÂMBĂ, drâmbe, s. f. Mic instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel și care, fiind proptit de dinți și făcând să vibreze lama cu degetul, produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor; drâng. ♦ (Ir.) Vioară. – Din ucr. drymba.

drấmbă s. f., g.-d. art. drấmbei; pl. drấmbe

drâmbă s. f., g.-d. art. drâmbei; pl. drâmbe

DRÂMBĂ s. (MUZ.) drâng. (A cânta din ~.)

DRÂMBĂ ~e f. 1) Instrument muzical popular în formă de potcoavă, prevăzut cu o lamă subțire și elastică de oțel care, ținut în gură și ciupit cu degetul, produce sunete specifice. 2) depr. Scripcă veche și dezacordată. ◊ Cântă din ~ se spune despre cineva care a rămas înșelat. /<ucr. drymba

drâmbă2, drâmbe, s.f. (pop.) ceată (de oameni), grup.

drâmbă f. Mold. drăng. [Ung. DOROMB].

drâmbă f. od. ceată: o drâmbă de Tătari. [Rut. DRYMBA].

DRÎ́MBĂ, drîmbe, s. f. Mic instrument alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă subțire de oțel care, ținut în gură și atins cu degetul, zbîrnîie, producînd un sunet muzical monoton; drîng. El suna din drîmbă cu un talent la care nu am putut ajunge niciodată. GHICA, S. 72. ◊ Expr. Cîntă din drîmbă, se zice despre cineva care a rămas mofluz, cu buzele umflate. ♦ (Ironic) Vioară, scripcă.

drîmbă (drấmbe), s. f.1. (Înv.) Trompă marină. – 2. Instrument muzical, drîng. – 3. (Înv.) Bandă, grup, ceată. – 4. (Arg.) Penis. Sl., cf. pol. drumbla, rut. drymba, drymla, mag. doromb(lya), sb. drombulja (Cihac, I, 101; Tiktin; Pascu, Arch. Rom., VII, 559). Pentru sensul 3, cf. trîmbă (după Conev 104, drîmbă ar proveni din acesta din urmă). Se consideră în general că termenii sl. provin din germ. Trommel; ceea ce ar însemna că asemănarea lui drîmbă cu drîng este întîmplătoare. – Der. drîmboi, s. n. (drîmbă, instrument muzical); drîmboaie, s. f. (drîmbă, instrument muzical); drîmboi, s. m. (botos; mucos; puști); drîmboi(a), vb. refl. (a se îmbufna, a pune botul).

1) drî́mbă f., pl. e (rut. drýmba, drýmlĕa, pol. drumla, dromla, slovac drumbla, drombla, bg. drŭmbóĭ, sîrb. drómbulja, d. germ. trommel, mgerm. trumbel, darabană, supt infl. unor cuvinte slave ca sîrb. drndati, a zbîrnîi din dreabă, drnkati, a zdrăngăni ș.a. D. slav. vine ung. doromb, armonică de gură. Bern. 1, 229). Mold. Munt est. Un mic instrument muzical de oțel care se ține între buze cu stînga, și cu dreapta i se izbește limba de oțel pe care o are în mijloc. Fig. Piano prost. V. drîng.

2) drî́mbă V. trîmbă.

trî́mbă f., pl. e (vsl. tromba, sul, vălătuc, d. vgerm. trumba, trumpa. V. trombă, trompă, tulumbă). Trombă (corn) de transmis strigătu (numit în marină megafon). Ceată, detașament, mulțime: o trîmbă de oamenĭ. Grămadă, baterie: o trîmbă de nourĭ. Trombă marină saŭ talaz colosal: o trîmbă de apă. În trîmbă, în șir, unu după altu: turma venea în trîmbă. – La Cost. și drîmbă, ceată, buluc: o trîmbă de Tătarĭ (1, 274), drîmba cea de oștĭ (1, 319). V. crilă.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

drâmbă (fr. guimbarde; germ. Maultrommel), vechi instr. pop. idiofon*, de origine extrem-asiatică și cu arie de răspândire foarte largă. În Europa este semnalat din sec. 14. Este alcătuită dintr-o ramă de fier, în formă de pară, cu capetele libere, în mijlocul căreia este fixată o lamă de oțel. Sunetul se produce prin agitarea cu degetul a lamei, iar înălțimea acestuia variază în funcție de presiunea diferită a dinților (între care se țin capetele ramei). Cavitatea bucală funcționează ca rezonator.

drấmbă, drâmbe, s.f. – (muz.) Instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel, care produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor: „...o folosesc mai mult fetele, mai ales în vreme de iarnă, la șezători (...). Pusă între dinți și, cu slabul curent produs de vârful limbii, acul ei nu poate da sunete puternice, așa că ariile cântate cu drâmba sunt ascultate în liniște” (Papahagi, 1925: 125). ♦ (onom.) Drimba, Drimbe, Drimbău, Drâmba, Drâmbă, Drâmbău, nume de familie (14 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Drâmbu, poreclă în Valea Stejarului. – Din ucr. drymba (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA), cf. pol. drumbla, srb. drombulja < germ. Trommel „darabană” (Scriban, DER).

drấmbă, -e, s.f. – Instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel, care produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor: „...o folosesc mai mult fetele, mai ales în vreme de iarnă, la șezători (...). Pusă între dinți și cu slabul curent produs de vârful limbii, acul ei nu poate da sunete puternice, așa că ariile cântate cu drâmba sunt ascultate în liniște” (Papahagi 1925: 125). Drâmbu, poreclă în Valea Stejarului. – Din ucr. drumba.

Intrare: drâmbă
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular drâmbă drâmba
plural drâmbe drâmbele
genitiv-dativ singular drâmbe drâmbei
plural drâmbe drâmbelor
vocativ singular
plural
drâmb
Nu există informații despre flexiunea acestui cuvânt.