DRÂNG¹, drânguri, s. n. (Reg.) Drâmbă. – Et. nec.

drâng¹ sn [At: JIPESCU, O. 90 / V: ~ă, dreangă / Pl: ~uri / E: nct] (Reg) Drâmbă¹ (1).

DRÂNG, drânguri, s. n. (Reg.) Drâmbă. – Et. nec.

drâng n. 1. mic instrument de fier ce se ține între dinți și se pune în vibrațiune cu degetul; 2. unealtă arcuită a plăpomarului de bătut lâna. [Onomatopee ce imită sunetul bătăilor unei tobe: drânga-drânga!].

drângă sf vz drâng¹

dreangă sf vz drâng¹

droangă² sf vz drângă

DRÎMBĂ¹ (pl. -be) sf. Mold. 🎼 = DRÎNG 1: suna din ~ cu un talent la care nu am putut ajunge niciodată (ALECS.) [rut. drymba, drymla, pol. drumbla, ung. doromb < germ. dial. D r o m m e l].

❍ DRÎMBOIU (pl. -boaie) sn., DRÎMBOAIE sf. Trans. 🎼 = DRÎNG 1: Muzică făcea cu drîmboaie, Sdrîncănind clopoței de cioaie (BD.-DEL.); Ⓕ a sta drîmboiu, a sta bosumflat: Iar cel mare sta drîmboiu, Felegos îmblînd la oi (RET.) [bg. drămboj, srb. drombulja, ung. doromblya; 👉 și DRÎMBĂ¹].

DRÎNG (pl. -guri) sn., Olten. DRÎND sbst. 1 🎼 Instrument de muzică popular, alcătuit dintr’un arc de fier și o lamă mobilă; pus în gură, între buze, și, făcînd să vibrezze lama cu degetul, produce un sunet muzical monoton (🖼 1908): Rumânul cîntă din gură..., din ~, din tilinca (JIP.) ¶ 2 Unealtă a plăpămarilor, în formă de arc, cu care bat lîna, ca să scoată din ea materiile străine [srb. drnda].

DRÎNG, drînguri, s. n. (Regional) Drîmbă. Vasile a scos un drîng de la brîu și, izbind cîrligul liber al cataramei, a început să zbîrnîie un fel de cîntec. CAMIL PETRESCU, O. I 155.

1) drîng n., pl. urĭ (var. din drîmbă 1. V. zdrăngănesc). Munt. vest. Drîmbă 1. – Și drînd (Olt.).

drâng (reg.) s. n., pl. drânguri

drâng¹ (reg.) s. n., pl. drânguri

drâng s. n., pl. drânguri

DRÂNG s. v. dreavă.

DRÂNG s. v. drâmbă.

DRÎNG s. (MUZ.) drîmbă. (A cînta din ~.)

drîng s. v. DREAVĂ.