2 intrări

16 definiții

dobitóc, ~oácă [At: PALIA (1581), 193/1 / Pl: ~i, ~oáce / E: vsl добиток] 1 sn Animal (patruped). 2 sm (Înv; cu indicarea speciei de animale) Mulțime de... 3 (Îvr; îs) ~ ceresc Constelație cu nume de animal. 4-5 smf, a (Om) lipsit de inteligență și bun-simț.

DOBITÓC, -OÁCĂ, dobitoci, -oace, s. n., s. m. și f., adj. 1. S. n. Animal patruped (domestic). 2. S. m. și f., adj. (Peior.) (Om) care este lipsit de inteligență sau de bun-simț. – Din sl. dobytŭkŭ.

DOBITÓC, -OÁCĂ, dobitoci, -oace, subst., adj. 1. S. n. Animal patruped (domestic). 2. S. m. și f., adj. (Peior.) (Om) care este lipsit de inteligență sau de bun-simț. – Din sl. dobytŭkŭ.

DOBITÓC2, -OÁCĂ, dobitoci, -oace, s. m. și f. (Termen injurios, mai ales în apostrofe) Om lipsit de inteligență sau de bun simț. Unde sînt cizmele șterpelite, dobitocule ? CAMILAR, N. I 280. ◊ (Adjectival) Nu l-am crezut așa de dobitoc, ca să nu simtă măcar atît. C. PETRESCU, C. V. 354.

DOBITÓC1, dobitoace, s. n. Animal patruped domestic (v. vită) sau (mai rar) sălbatic (v. fiară, jivină). Din fiecare cîștig de bani să cumpere o vietate curată, ori pasere ori dobitoc. SADOVEANU, D. P. 97. Bietele dobitoace, înhămate cu șleauri și cu frînghii, își bălăngăneau vijelios clopotele. MACEDONSKI, O. III 19. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrînte, de demult ar fi sjîșiet pe om. CREANGĂ, P. 209. Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace... Care cred despre sine că prețuiesc ceva. ALEXANDRESCU, P. 67.

dobitóc2 (animal) s. n., pl. dobitoáce

dobitóc1 adj. m., (persoană) s. m., pl. dobitóci; adj. f., s. f. dobitoácă, pl. dobitoáce

dobitóc (animal) s. n., pl. dobitoáce

dobitóc adj. m., (persoană) s. m., pl. dobitóci; f. sg. dobitoácă, pl. dobitoáce

dobitóc (dobitoáce), s. n.1. Animal. – 2. Prost, nătîng. Sl. dobytukŭ „avere, cîștig” (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 168; Cihac, II, 97; Conev 57), cf. bg. dobituk, sb., cr. dobitak „cîștig”. Cf. dobîndi și, pentru evoluția semantică, lat. pecunia, sp. ganado. Cu sensul 2 pl. dobitoci (m.). – Der. dobitoacă, s. f. (femeie proastă); dobitocesc, adj. (de dobitoc); dobitocește, adv. (ca dobitocii); dobitoci, vb. (a face pe cineva dobitoc, a-l insulta); dobitocie, s. f. (prostie, tîmpenie); îndobitoci, vb. (a prosti, a abrutiza).

DOBITÓC2 ~ci m. fig. Persoană lipsită de inteligență și de bun-simț. /<sl. dobytuku

DOBITÓC1 ~oáce n. Animal domestic (mai rar sălbatic). /<sl. dobytucu

dobitoc n. 1. animal, mai ales domestic, vită; 2. fig. stupid, idiot [Slav. DOBITŬKŬ, avere; la popoarele pastorale vitele sunt principala lor bogăție (v. marfă)].

dobitóc n., pl. oace (vsl. do-bytŭkŭ, avere, d. do-byti, a dobîndi; bg. dobitŭk, dobitoc, animal, pol. dobytek, cîștig cu vitele, pradă. V. dobîndă. V. și nătîntoc). Vechĭ. Avere. Azĭ. Animal, maĭ ales vită. Adj. -oc, -oacă. Prost, stupid: măĭ dobitocule!


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

DOBITÓC s. animal, creatură, făptură, ființă, lighioană, necuvîntător, vietate, viețuitoare (înv.) dihánie, săzdánie, (fig.) sufláre, (înv. fig.) zidíre, ziditúră. (~oacele pădurii.)

Intrare: dobitoc (adj.)
adjectiv (A63)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dobitoc dobitocul dobitoa dobitoaca
plural dobitoci dobitocii dobitoace dobitoacele
genitiv-dativ singular dobitoc dobitocului dobitoace dobitoacei
plural dobitoci dobitocilor dobitoace dobitoacelor
vocativ singular
plural
Intrare: dobitoc (s.m.)
substantiv masculin (M13)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dobitoc dobitocul
plural dobitoci dobitocii
genitiv-dativ singular dobitoc dobitocului
plural dobitoci dobitocilor
vocativ singular
plural