2 intrări

22 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

dizgrație sf [At: ȘINCAI, HR. III, 131 / V: (înv) desg~, disgrácie, disg~ / P: ~ți-e / Pl: ~ii / E: it dizgrazia] 1 Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. 2 (Înv) Nenorocire. 3 (Înv) Neșansă. 4 Lipsă de grație în purtare, în înfățișare, în vorbire.

DIZGRÁȚIE, dizgrații, s. f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. – Din it. disgrazia. Cf. fr. disgrâce.

DIZGRÁȚIE, dizgrații, s. f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. – Din it. disgrazia. Cf. fr. disgrâce.

DIZGRÁȚIE, dizgrații, s. f. (În trecut) Pierderea bunăvoinței, a grației, a favoarei unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. V. urgisire, oropsire. A cădea în dizgrație. – Variantă: (învechit) dezgráție (NEGRUZZI, S. I 309) s. f.

DIZGRÁȚIE s.f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței unui om influent, cu putere. [Gen. -iei, var. dezgrație s.f. / < it. disgrazia, cf. fr. disgrâce].

DIZGRÁȚIE s. f. pierdere a favorii, a bunăvoinței unei persoane influente, a unui superior. (< it. disgrazia, după fr. disgrâce)

DIZGRÁȚIE ~i f. Pierdere a favoarei, a bunăvoinței unui superior, a unei persoane influente. [Art. dizgrația; G.-D. dizgrației; Sil. -ți-e] /<fr. disgrâce

* dizgrațíe f. (fr. disgrâce, d. it. disgrazia). A arunca pe cineva în dizgrație, a-l urgisi, a nu-l maĭ ĭubi.

dizgrațiá [At: I. GOLESCU / V: (înv) desg~, (rar) dezg~, disg~ / P: ~ți-a / Pzi: ~iéz / E: it disgraziare, fr disgracier] 1 vt A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci. 2 vi (Rar) A fi respingător, diform.

DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ți-a] – Din fr. disgracier (după dizgrație).

DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ți-a] – Din fr. disgracier (după dizgrație).

DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. (În trecut, despre monarhi sau despre alte persoane suspuse sau influente; azi despre o persoană oarecare, mai mult cu sens ironic) A lipsi pe cineva de bunăvoința, de grația de care s-a bucurat pînă atunci, a-i retrage favoarea, a-l arunca în dizgrație. V. oropsi, urgisi. Nevastă-mea, la cea mai mică mutră a mea, dizgrația numaidecît pe oricine. CAMIL PETRESCU, U. N. 47. Vai!... sîntem amenințați Să ne pierdem locuința Și să fim dizgrațiați. ALEXANDRESCU, M. 209. - Pronunțat: -ți-a.

DIZGRAȚIÁ vb. I. tr. (Uneori ironic) A înceta de a mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. [Pron. -ți-a, p.i. 3,6 -iază, ger. -iind, var. dezgrația vb. I. / < it. disgraziare, fr. disgracier, după grație].

DIZGRAȚIÁ vb. tr. a nu mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. (după fr. disgracier)

A DIZGRAȚIÁ ~éz tranz. înv. A scoate din grații; a lipsi de favorurile acordate. [Sil. -ți-a] /<fr. disgracier

disgrațià v. a înceta de a favoriza pe cineva.

disgrație f. 1. pierderea bunelor grații ale unui om puternic: a cădea în disgrație; 2. lipsă de grație în purtare, vorbire.

* dizgrațiéz v. tr. (fr. disgracier, d. it. disgraziare). Urgisesc, oropsesc, scot din grație (din favoare).


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

dizgráție (-ți-e) s. f., art. dizgráția (-ți-a), g.-d. art. dizgráției; pl. dizgráții, art. dizgráțiile (-ți-i-)

dizgráție s. f. → grație

dizgrațiá (a ~) (-ți-a) vb., ind. prez. 3 dizgrațiáză, 1 pl. dizgrațiém (-ți-em); conj. prez. 3 dizgrațiéze; ger. dizgrațiínd (-ți-ind)

dizgrațiá vb. → grația

arată toate definițiile

Intrare: dizgrație
dizgrație substantiv feminin
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • dizgrație
  • dizgrația
plural
  • dizgrații
  • dizgrațiile
genitiv-dativ singular
  • dizgrații
  • dizgrației
plural
  • dizgrații
  • dizgrațiilor
vocativ singular
plural
Intrare: dizgrația
verb (VT211)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • dizgrația
  • dizgrațiere
  • dizgrațiat
  • dizgrațiatu‑
  • dizgrațiind
  • dizgrațiindu‑
singular plural
  • dizgrația
  • dizgrațiați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • dizgrațiez
(să)
  • dizgrațiez
  • dizgrațiam
  • dizgrațiai
  • dizgrațiasem
a II-a (tu)
  • dizgrațiezi
(să)
  • dizgrațiezi
  • dizgrațiai
  • dizgrațiași
  • dizgrațiaseși
a III-a (el, ea)
  • dizgrația
(să)
  • dizgrațieze
  • dizgrația
  • dizgrație
  • dizgrațiase
plural I (noi)
  • dizgrațiem
(să)
  • dizgrațiem
  • dizgrațiam
  • dizgrațiarăm
  • dizgrațiaserăm
  • dizgrațiasem
a II-a (voi)
  • dizgrațiați
(să)
  • dizgrațiați
  • dizgrațiați
  • dizgrațiarăți
  • dizgrațiaserăți
  • dizgrațiaseți
a III-a (ei, ele)
  • dizgrația
(să)
  • dizgrațieze
  • dizgrațiau
  • dizgrația
  • dizgrațiaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)