dizgrație sf [At: ȘINCAI, HR. III, 131 / V: (înv) desg~, disgracie, disg~ / P: ~ți-e / Pl: ~ii / E: it dizgrazia] 1 Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. 2 (Înv) Nenorocire. 3 (Înv) Neșansă. 4 Lipsă de grație în purtare, în înfățișare, în vorbire.