dizgrație sf [At: ȘINCAI, HR. III, 131 / V: (înv) desg~, disgracie, disg~ / P: ~ți-e / Pl: ~ii / E: it dizgrazia] 1 Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. 2 (Înv) Nenorocire. 3 (Înv) Neșansă. 4 Lipsă de grație în purtare, în înfățișare, în vorbire.

DIZGRAȚIE, dizgrații, s. f. (În trecut) Pierderea bunăvoinței, a grației, a favoarei unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. V. urgisire, oropsire. A cădea în dizgrație. – Variantă: (învechit) dezgrație (NEGRUZZI, S. I 309) s. f.

DIZGRAȚIE s.f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței unui om influent, cu putere. [Gen. -iei, var. dezgrație s.f. / < it. disgrazia, cf. fr. disgrâce].

DIZGRAȚIE s. f. pierdere a favorii, a bunăvoinței unei persoane influente, a unui superior. (< it. disgrazia, după fr. disgrâce)

DIZGRAȚIE ~i f. Pierdere a favoarei, a bunăvoinței unui superior, a unei persoane influente. [Art. dizgrația; G.-D. dizgrației; Sil. -ți-e] /<fr. disgrâce

* dizgrațíe f. (fr. disgrâce, d. it. disgrazia). A arunca pe cineva în dizgrație, a-l urgisi, a nu-l maĭ ĭubi.

desgrație sf vz dizgrație

dezgrație sf vz dizgrație

disgracie sf vz dizgrație

DEZGRAȚIE s.f. v. dizgrație.

disgrație f. 1. pierderea bunelor grații ale unui om puternic: a cădea în disgrație; 2. lipsă de grație în purtare, vorbire.

dizgrație (desp. -ți-e) s. f., art. dizgrația (desp. -ți-a), g.-d. art. dizgrației; pl. dizgrații, art. dizgrațiile (desp. -ți-i-)

dizgrație (-ți-e) s. f., art. dizgrația (-ți-a), g.-d. art. dizgrației; pl. dizgrații, art. dizgrațiile (-ți-i-)

dizgrație s. f. → grație

disgrație.

Dizgrație ≠ grație