DIVINITATE, divinități, s. f. 1. Dumnezeu, zeu. 2. Esență divină; dumnezeire. – Din fr. divinité, lat. divinitas, -atis.

divinitate sf [At: AR (1829), 130²/13 / Pl: ~tăți / E: fr divinité, lat divinitas, -atis] 1 Zeu. 2 Dumnezeu. 3 Esență divină Si: dumnezeire.

DIVINITATE, divinități, s. f. 1. Ființă imaginară cu însușiri supranaturale, socotită drept cârmuitoare a lumii; Dumnezeu, zeu. 2. Esență divină; dumnezeire. – Din fr. divinité, lat. divinitas, -atis.

DIVINITATE, divinități, s. f. (În concepțiile mistico-religioase și în filozofia idealistă) 1. Ființă închipuită ca posedînd însușiri supranaturale și socotită drept cîrmuitoare a lumii; dumnezeu, zeu. În jalnicul Hades... Hecate – divinitate sumbră – Primește umbră după umbră. BOUREANU, S. P. 4. Din scorburi și din desișuri au fugit șăgalnicele divinități antice. GALACTION, O. I 372. 2. Esență divină, dumnezeire. Un zeu mă face părtașă divinității sale. NEGRUZZI, S. III 55.

DIVINITATE s.f. 1. Ființă socotită de cei mistici drept creatoare și cîrmuitoare a lumii; Dumnezeu, zeu. 2. Esență, natură divină. [Cf. lat. divinitas, fr. divinité].

DIVINITATE s. f. 1. ființă socotită drept creatoare și cârmuitoare a lumii; Dumnezeu. ◊ ființe cărora li se atribuie o natură divină. ◊ (pl.) zeii și zeițele păgânismului. 2. esență, natură divină. 3. (fig.) lucru, persoană adorată ca un dumnezeu. (< fr. divinité, lat. divinitas)

DIVINITATE ~ăți f. 1) (în concepțiile religioase) Forță supranaturală creatoare și cârmuitoare a lumii; Dumnezeu; demiurg. 2) Natură, caracter dumnezeiesc; dumnezeire. [Art. divinitatea; G.-D. divinității] /<fr. divinité, lat. divinitas

divinitate f. 1. esență, natură divină; 2. D-zeu însuș: a adora divinitatea; 3. zeu păgân, zeiță păgână.

* divinitáte f. (lat. divínitas, -átis). Calitatea de a fi divin, dumnezeire, zeitate: divinitatea luĭ Hristos. Dumnezeŭ, sfînt: a adora divinitatea. Pl. Zeĭ, zeițe, sfințĭ, sfinte: divinitățĭ păgîneștĭ, creștineștĭ.

divinitate s. f., g.-d. art. divinității; pl. divinități

divinitate s. f., g.-d. art. divinității; pl. divinități

divinitate s. f., g.-d. art. divinității; pl. divinități

DIVINITATE s. (BIS.) 1. v. Dumnezeu. 2. v. cer. 3. v. zeu.

DIVINITATE s. (BIS.) 1. atotputernicul (art.), creatorul (art.), domnul (art.), dumnezeire, dumnezeu, părinte, providență, puternicul (art.), stăpînul (art.), tatăl (art.), ziditorul (art.), (în limbajul bisericesc) preaînaltul (art.), preaputernicul (art.), (înv. și pop.) pronie, (pop.) sfîntul (art.), sîntul (art.), (înv.) atotțiitorul (art.), tvoreț, zeu. 2. cer, dumnezeire, pronie, providență. (~ să-l aibă în pază.) 3. dumnezeu, idol, zeitate, zeu, (înv.) bolovan, boz, chip, făptură, simulacru, zîn. (~ păgînă.)

DIVINITATE. Subst. Divinitate, dumnezeire, ființă supremă, zeitate; divinitate păgînă; divinitate creștină. Dumnezeu, domnul, sfîntul (pop.), cel de sus (pop.), Sfîntul Duh, tatăl, providență, pronie (înv. și pop.), atotputernicul, preaputernicul, preabunul, creator, demiurg. Înger, îngeraș (dim.), îngerel (rar), arhanghel, serafim, heruvim. Zeu, idol, idolaș (dim., rar); zeu olimpic; zeiță, zeie (rar), dumnezeie (rar), idoliță (rar). Zeu protector; lari, penați, mani. Nimfă; oceanidă, nereidă, naiadă; oreadă; driadă; hamadriadă. Triton; tritonidă. Faun; silvan. Silf; silfidă; elf. Muză. Eumenide, erinii, furii. Htonian. Divinizare, îndumnezeire (livr.), zeificare, deificare, idolatrizare, idolatrie, apoteozare, apoteoză. Teogonie. Adj.. Divin, div (rar), dumnezeiesc, zeiesc (rar), îndumnezeit (livr.), ceresc, sfînt, providențial, demiurgic; olimpian. Îngeresc, serafic, serafimic, htonian; silfic (rar). Teogonic. Vb. A diviniza, a îndumnezei (livr.), a zeifica, a deifica, a idolatriza, a apoteoza. V. ființe imaginare, religie.