DICȚIE, dicții, s. f. Modul de a pronunța cuvintele, silabele și sunetele. ♦ (În teatru, cinematograf etc.) Arta de a pronunța corect și clar un text. [Pr.: -ți-u-. – Var.: dicțiune s. f.] – Din fr. diction, lat. dictio, -onis.

dicție sf [At: HELIADE, O. II, 178 / V: (înv) ~iune / Pl: (rar) ~ii / E: fr diction, lat dictio, -onis] 1 Mod de a pronunța silabele, cuvintele sau sunetele Si: pronunțare, rostire. 2 Fel de a se exprima și de a așeza cuvintele în frază Si: elocuțiune. 3 Talent de a pronunța clar și frumos un text, de a declama versuri etc. (mai ales în teatru și în oratorie) Si: declamare. 4 Disciplină care se ocupă cu dicția (3). 5 (Îvr; îf dicțiune) Cuvântare.

DICȚIE s. f. v. dicțiune.

DICȚIE s.f. v. dicțiune.

DICȚIUNE s. f. v. dicție.

dicțiune sf vz dicție

DICȚIUNE, dicțiuni, s. f. Modul de a pronunța cuvintele, silabele și sunetele. ♦ (În teatru, cinematograf etc.) Artă de a pronunța corect și clar un text. [Pr.: -ți-u-. – Var.: dicție s. f.] – Din fr. diction, lat. dictio, -onis.

DICȚIUNE s. f. Modul de a pronunța cuvintele, silabele și sunetele. Niciodată pînă atunci nu auzisem o dicțiune mai corectă și mai plăcută. GHICA, S. A. 124. ♦ (Mai ales în teatru) Arta de a pronunța corect și clar un text. Curs de dicțiune. ▭ [Millo] ridicîndu-se în fața școlii declamatorii a lui Aristia... preconizează o artă simplă și o dicțiune naturală. SADOVEANU, E. 71. – Pronunțat: -ți-u-.

DICȚIUNE s.f. Fel de a pronunța sunetele, silabele și cuvintele. ♦ Arta de a pronunța clar și frumos un text (mai ales în teatru). [Var. dicție s.f. / cf. fr. diction, lat. dictio].

DICȚIUNE s. f. 1. fel de a pronunța sunetele, silabele și cuvintele. ◊ arta de a rosti textul unui rol în teatru, cinema etc. 2. (mod de) exprimare sub raportul selectării și al proprietății termenilor (specific/ă/ criticii literare). (< fr. diction, lat. dictio)

DICȚIUNE ~i f. 1) Mod de a rosti sunetele vorbirii. 2) Arta de a pronunța corect și clar cuvintele și sunetele în procesul vorbirii. ~ oratorică. [Art. dicțiunea; G.-D. dicțiunii; Sil. -ți-u-] /<fr. diction, lat. dictio, ~onis

dicțiune f. 1. mod de a zice, de a rosti: dicțiune poetică, oratorică; 2. elocuțiune.

* dicțiúne f. (lat. dictio, -ónis. Vezi bene-, con-, contra-, in-, inter-, male- și pre-dicțiune). Modu (arta) de a vorbi frumos în public. Elocuțiune.

dicție (desp. -ți-e)/(înv.) dicțiune (desp. -ți-u-) s. f., art. dicția (desp. -ți-a) / dicțiunea, g.-d. art. dicției/dicțiunii; pl. dicții/dicțiuni, art. dicțiile (desp. -ți-i-) / dicțiunile; (cuvinte) pl. dicțiuni

!dicție (-ți-e)/dicțiune (-ți-u-) s. f., art. dicția (-ți-a)/ dicțiunea, g.-d. art. dicției/dicțiunii; pl. dicții/dicțiuni, art. dicțiile (-ți-i-)/dicțiunile

dicțiune s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. dicțiunii; pl. dicțiuni

dicțiune (i-u)

DICȚIE s. v. dicțiune.

DICȚIUNE s. pronunțare, rostire, (grecism înv.) profora. (Actor cu o ~ perfectă.)

DICȚIUNE s. pronunțare, rostire, (grecism înv.) profora. (Are o ~ perfectă.)