2 intrări

19 definiții

dícție sf [At: HELIADE, O. II, 178 /V: (înv) ~iúne / Pl: (rar) ~íi / E: fr diction, lat dictio, -onis] 1 Mod de a pronunța silabele, cuvintele sau sunetele Si: pronunțare, rostire. 2 Fel de a se exprima și de a așeza cuvintele în frază Si: elocuțiune. 3 Talent de a pronunța clar și frumos un text, de a declama versuri etc. (mai ales în teatru și în oratorie) Si: declamare. 4 Disciplină care se ocupă cu dicția (3). 5 (Îvr; îf dicțiune) Cuvântare.

DÍCȚIE, dicții, s. f. Modul de a pronunța cuvintele, silabele și sunetele. ♦ (În teatru, cinematograf etc.) Arta de a pronunța corect și clar un text. [Pr.: -ți-u-.Var.: dicțiúne s. f.] – Din fr. diction, lat. dictio, -onis.

DÍCȚIE s. f. v. dicțiune.

!dícție (-ți-e)/dicțiúne (-ți-u-) s. f., art. dícția (-ți-a)/ dicțiúnea, g.-d. art. dícției/dicțiúnii; pl. dícții/dicțiúni, art. dícțiile (-ți-i-)/dicțiúnile

DÍCȚIE s. v. dicțiune.

DÍCȚIE s.f. v. dicțiune.

DICȚIÚNE, dicțiuni, s. f. Modul de a pronunța cuvintele, silabele și sunetele. ♦ (În teatru, cinematograf etc.) Artă de a pronunța corect și clar un text. [Pr.: -ți-u-.Var.: dícție s. f.] – Din fr. diction, lat. dictio, -onis.

DICȚIÚNE s. f. Modul de a pronunța cuvintele, silabele și sunetele. Niciodată pînă atunci nu auzisem o dicțiune mai corectă și mai plăcută. GHICA, S. A. 124. ♦ (Mai ales în teatru) Arta de a pronunța corect și clar un text. Curs de dicțiune. ▭ [Millo] ridicîndu-se în fața școlii declamatorii a lui Aristia... preconizează o artă simplă și o dicțiune naturală. SADOVEANU, E. 71. – Pronunțat: -ți-u-.

dicțiúne s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. dicțiúnii; pl. dicțiúni

DICȚIÚNE s. pronunțare, rostire, (grecism înv.) profora. (Actor cu o ~ perfectă.)

DICȚIÚNE s.f. Fel de a pronunța sunetele, silabele și cuvintele. ♦ Arta de a pronunța clar și frumos un text (mai ales în teatru). [Var. dicție s.f. / cf. fr. diction, lat. dictio].

DICȚIÚNE s. f. 1. fel de a pronunța sunetele, silabele și cuvintele. ◊ arta de a rosti textul unui rol în teatru, cinema etc. 2. (mod de) exprimare sub raportul selectării și al proprietății termenilor (specific/ă/ criticii literare). (< fr. diction, lat. dictio)

DICȚIÚNE ~i f. 1) Mod de a rosti sunetele vorbirii. 2) Arta de a pronunța corect și clar cuvintele și sunetele în procesul vorbirii. ~ oratorică. [Art. dicțiunea; G.-D. dicțiunii; Sil. -ți-u-] /<fr. diction, lat. dictio, ~onis

dicțiune f. 1. mod de a zice, de a rosti: dicțiune poetică, oratorică; 2. elocuțiune.

* dicțiúne f. (lat. dictio, -ónis. Vezi bene-, con-, contra-, in-, inter-, male- și pre-dicțiune). Modu (arta) de a vorbi frumos în public. Elocuțiune.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

DICȚIÚNE s. pronunțare, rostire, (grecism înv.) proforá. (Are o ~ perfectă.)

Intrare: dicțiune
dicțiune substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dicțiune dicțiunea
plural dicțiuni dicțiunile
genitiv-dativ singular dicțiuni dicțiunii
plural dicțiuni dicțiunilor
vocativ singular
plural
dicție
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dicție dicția
plural dicții dicțiile
genitiv-dativ singular dicții dicției
plural dicții dicțiilor
vocativ singular
plural
Intrare: dicție
dicție
Nu există informații despre flexiunea acestui cuvânt.