13 definiții pentru dibui

dibuí [At: MOXA, 434/22 / Pzi: díbui, ~ésc / E: nct] 1 vi A căuta cu mișcări nesigure, pipăind, șovăielnic, cu incertitudine (pe întuneric). 2 vr (Olt) A se căuta la întâmplare, pipăind prin buzunare, pentru a găsi un obiect. 3 vi (Înv) A căuta stăruitor dar nesigur în vederea atingerii unui scop Si: a cerceta, a tatona. 4 vt (Rar) A încerca în repetate rânduri. 5 vi A merge (căutând un drum, o ieșire etc.) Si: a bâjbâi. 6 vt (C. i. ființe) A da de urma cuiva care se ascunde (după o căutare insistentă) Si: a afla, a descoperi, a găsi, a nimeri, (îvp) a oblici. 7 vt (Îvr) A ochi.

DIBUÍ, díbui, vb. IV. 1. Intranz. A merge cu nesiguranță, șovăielnic, căutând un drum. ♦ Tranz. și intranz. A căuta cu nesiguranță; a căuta pipăind prin întuneric. ◊ Loc. adv. Pe dibuite = pipăind, căutând cu mâinile, fără să vadă; la întâmplare, la nimereală. 2. Intranz. A nimeri. 3. Tranz. A da de urma cuiva care se ascunde; a găsi, a descoperi, a afla, a dibăci. [Prez. ind. și: dibuiesc] – Et. nec.

DIBUÍ, díbui, vb. IV. 1. Intranz. A merge cu nesiguranță, șovăielnic, căutând un drum. ♦ Tranz. și intranz. A căuta cu nesiguranță; a căuta pipăind prin întuneric. ◊ Expr. Pe dibuite = pipăind, căutând cu mâinile, fără sa vadă; la întâmplare, la nimereală. 2. Intranz. A nimeri. 3. Tranz. A da de urma cuiva care se ascunde; a găsi, a descoperi, a afla, a dibăci. [Prez. ind. și dibuiesc] – Et. nec.

DIBUÍ, díbui și dibuiesc, vb. IV. 1. Intranz. (Adesea urmat de determinarea «prin întuneric») A merge (cu nesiguranță) căutînd un drum. Se îndreptă spre ieșire, neluat în seamă de nimeni, ciocnindu-se de genunchii spectatorilor și dibuind prin întuneric. DUMITRIU, B. F. 162. În același timp, îndată după leu, a intrat un hoț, tot pentru un catîr, să dibuiască prin întunecime și să aleagă pe cel mai mare și mai gras. SADOVEANU, D. P. 100. Și, dibuind, un gîndăcel Cu poleitele-i antene Coboară de pe-un mușețel. CAZIMIR, L. U. 12. ◊ Fig. Pe ferești se suie noaptea Dibuind încetișor. EMINESCU, O. I 108. ♦ Tranz. A căuta cu nesiguranță, a căuta pipăind (prin întuneric). Caii mergeau înșirați, dibuind cu copita un loc sigur, pe potecile neregulate. VLAHUȚĂ, O. A. 279. 2. Intranz. A căuta (stăruitor, cu meticulozitate, prin încercări), a cerceta. Bănică luă pe Costache. Să dibuie ei, încet, încet, pînă or da de urma căruțelor. DELAVRANCEA, H. T. 276. Voi ca, pînă mai fac umbră pămîntului, să știți și voi de tineri atîtea cîte am aflat eu dibuind și am văzut pînă în vîrsta în care mă vedeți. ISPIRESCU, U. 3. S-au deprins [criticii] să stea mereu la pîndă, drăcoșii, ca și cînd altă treabă n-ar mai avea; caută, miros, se furișează prin cărți și dibuiesc mai rău decît copoiul cînd adurmecă dîra fiarei prin țărînă. ODOBESCU, S. III 147. 3. Tranz. A da de urma cuiva care se ascunde; a găsi, a descoperi, a afla. A fugit într-o noapte pe furiș... Da l-au dibuit oamenii boierului. CAMIL PETRESCU, B. 14. Plutonierul, încremenit în «drepți», declară că el are să-i dibuiască totuși, numai că-i mai trebuie timp, deoarece țăranii sînt mulți și dînsul e singur cu instruirea lor. REBREANU, R. I 118. Un cetățean mai aprins și mai îndrăzneț dibui pe ucigaș în turnul cel înalt și cu o împușcătură îl lovi drept în cap. ODOBESCU, S. I 103.

dibuí (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. díbuie/dibuiéște, imperf. 3 sg. dibuiá; conj. prez. 3 să díbuie/să dibuiáscă

dibuí vb., ind. prez. 1 sg. díbui/dibuiésc, 3 sg. díbuie/dibuiéște, imperf. 3 sg. dibuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. díbuie

DIBUÍ vb. v. afla, descoperi, găsi, intui, înțelege, sesiza, tatona.

A DIBUÍ ~iésc 1. intranz. 1) A merge șovăielnic, căutând un drum (prin întuneric). 2) A căuta cu stăruință. 2. tranz. 1) A căuta pipăind prin întuneric; a bâjbâi. 2) A descoperi după o căutare îndelungată; a găsi. [Sil. -bu-i] /Orig. nec.

dibuì v. a pipăi prin întunerec, a căuta să afle pipăind: ea mergea dibuind prin pădure ISP. [Origină necunoscută].

díbuĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (vsl. udĕbnonti, a se furișa, bg. dĕbnŭ, pîndesc, dĕbŭ, mă furișez, rus. dial. dýbatĭ, a merge în vîrfu degetelor, a merge cu greŭ. Bern. 1, 191 și 248. V. diba 1).Pipăi pin întuneric. Pe dibuite, pipăind, pe nemeritate, la noroc. V. tr. Găbuĭesc, pun mîna, prind.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

dibuí vb. v. AFLA. DESCOPERI. GĂSI. INTUI. ÎNȚELEGE. SESIZA. TATONA.

DIBUÍ vb. a bîjbîi, a orbecăi, a pipăi, (înv. și reg) a orbeca, (reg.) a horhăi, a moșcoti. (~ prin întuneric.)

Intrare: dibui
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) dibui dibuire dibuit dibuind singular plural
dibuie dibuiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) dibui (să) dibui dibuiam dibuii dibuisem
a II-a (tu) dibui (să) dibui dibuiai dibuiși dibuiseși
a III-a (el, ea) dibuie (să) dibuie dibuia dibui dibuise
plural I (noi) dibuim (să) dibuim dibuiam dibuirăm dibuiserăm, dibuisem*
a II-a (voi) dibuiți (să) dibuiți dibuiați dibuirăți dibuiserăți, dibuiseți*
a III-a (ei, ele) dibuie (să) dibuie dibuiau dibui dibuiseră
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) dibui dibuire dibuit dibuind singular plural
dibuiește dibuiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) dibuiesc (să) dibuiesc dibuiam dibuii dibuisem
a II-a (tu) dibuiești (să) dibuiești dibuiai dibuiși dibuiseși
a III-a (el, ea) dibuiește (să) dibuiască dibuia dibui dibuise
plural I (noi) dibuim (să) dibuim dibuiam dibuirăm dibuiserăm, dibuisem*
a II-a (voi) dibuiți (să) dibuiți dibuiați dibuirăți dibuiserăți, dibuiseți*
a III-a (ei, ele) dibuiesc (să) dibuiască dibuiau dibui dibuiseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)