2 intrări

25 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

dezorientáre sf [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~tắri / E: dezorienta] 1 Rătăcire. 2 Pierdere a prezenței de spirit Si: nehotărâre, șovăială, nesiguranță, descumpănire Cf dezorienta (3). 3 (Spc; Med) Imposibilitate a unui bolnav psihic de a se situa în spațiu și timp.

DEZORIENTÁRE, dezorientări, s. f. Faptul de a fi dezorientat, starea celui dezorientat; nesiguranță, șovăială; descumpănire. [Pr.: -ri-en-] – V. dezorienta.

DEZORIENTÁRE, dezorientări, s. f. Faptul de a fi dezorientat, starea celui dezorientat; nesiguranță, șovăială; descumpănire. [Pr.: -ri-en-] – V. dezorienta.

DEZORIENTÁRE s. f. Faptul de a fi dezorientat, starea celui dezorientat; nesiguranță, șovăială.

!dezorientáre (de-zo-ri-en-/dez-o-) s. f., g.-d. art. dezorientắrii; pl. dezorientắri

dezorientáre s. f. (sil. -ri-en-; mf. dez-), g.-d. art. dezorientării; pl. dezorientări

DEZORIENTÁRE s. 1. derutare, descumpănire. (~ cuiva.) 2. derută, descumpănire, încurcătură, nedumerire, perplexitate, zăpăceală, (livr.) bulversare, debusolare, deconcertare. (Stare de ~.)

DEZORIENTÁRE s.f. Acțiunea de a dezorienta și rezultatul ei; descumpănire, uluire, deconcertare. [Pron. -ri-en-. / < dezorienta].

DEZORIENTÁRE s. f. acțiunea de a dezorienta; descumpănire, uluire, deconcertare. ◊ pierdere a capacității individului de a-și reprezenta situația în timp și spațiu, de a identifica propria persoană sau a celorlalți. (< dezorienta)

dezorientá vtr [At: PONTBRIANT, D. / Pzi: ~téz / E: fr désorienter] 1-2 A face pe cineva să-(și) piardă sau a-(și) pierde direcția, drumul pe care îl are de urmat, ținta pe care o are de atins. 3-4 A nu-și mai da seama sau a face să nu-și mai dea seama de locul în care se află. 5-6 (Fig) A face pe cineva să(-și) piardă sau a(-și) pierde prezența de spirit, siguranța de sine Si: a (se) zăpăci.

DEZORIENTÁ, dezorientez, vb. I. Tranz. și refl. A face pe cineva să piardă sau a-și pierde simțul orientării, siguranța direcției etc. ♦ Fig. A face pe cineva să piardă sau a-și pierde cumpătul, siguranța de sine, judecata rece și clară; a (se) zăpăci. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. désorienter.

DEZORIENTÁ, dezorientez, vb. I. Tranz. și refl. A face pe cineva să piardă sau a-și pierde simțul orientării, drumul pe care urma să meargă etc. ♦ Fig. A face pe cineva să piardă sau a-și pierde cumpătul, siguranța de sine, judecata rece și clară; a (se) zăpăci. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. désorienter.

DEZORIENTÁ, dezorientez, vb. I. Tranz. 1. A face (pe cineva) să piardă simțul orientării, să nu mai recunoască drumul pe care trebuie să meargă sau căile pe care trebuie să apuce. (Poetic) Învingînd cîmpia, a cărei monotonie îl dezorientase. Oltul își creează un domeniu personal. BOGZA, C. O. 152. 2. Fig. A face (pe cineva) să piardă siguranța judecății; a zăpăci, a deconcerta.

!dezorientá (a ~) (de-zo-ri-en-/dez-o-) vb., ind. prez. 3 dezorienteáză

dezorientá vb. (sil. -ri-en-; mf. dez-), ind. prez. 1 sg. dezorientéz, 3 sg. și pl. dezorienteáză

DEZORIENTÁ vb. a deruta, a descumpăni, a încurca, a zăpăci, (livr.) a bulversa, a debusola, a deconcerta. (Vestea aflată l-a ~.)

A dezorienta ≠ a îndruma, a orienta

DEZORIENTÁ vb. I. tr. 1. A încurca (pe cineva), a-l face să-și piardă orientarea, siguranța locului unde se află. 2. (Fig.) A zăpăci, a ului, a deconcerta. [Pron. -ri-en-. / cf. fr. désorienter].

DEZORIENTÁ vb. tr., refl. 1. a face să-și piardă sau a-și pierde simțul orientării, a nu recunoaște locul unde se află. 2. (fig.) a (se) zăpăci, a (se) deruta. (< fr. désorienter)

A DEZORIENTÁ ~éz tranz. A face să se dezorienteze. [Sil. -ri-en-] /dez- + a orienta

Intrare: dezorienta
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) dezorienta dezorientare dezorientat dezorientând singular plural
dezorientea dezorientați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) dezorientez (să) dezorientez dezorientam dezorientai dezorientasem
a II-a (tu) dezorientezi (să) dezorientezi dezorientai dezorientași dezorientaseși
a III-a (el, ea) dezorientea (să) dezorienteze dezorienta dezorientă dezorientase
plural I (noi) dezorientăm (să) dezorientăm dezorientam dezorientarăm dezorientaserăm, dezorientasem*
a II-a (voi) dezorientați (să) dezorientați dezorientați dezorientarăți dezorientaserăți, dezorientaseți*
a III-a (ei, ele) dezorientea (să) dezorienteze dezorientau dezorienta dezorientaseră
Intrare: dezorientare
dezorientare substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dezorientare dezorientarea
plural dezorientări dezorientările
genitiv-dativ singular dezorientări dezorientării
plural dezorientări dezorientărilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)