19 definiții pentru desinență dezinență desinință


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

DESINÉNȚĂ, desinențe, s. f. Element morfologic care, adăugat la tema unui cuvânt, exprimă în flexiunea nominală cazul, numărul (la adjectiv și genul), iar în flexiunea verbală persoana, numărul (și diateza). – Din fr. désinence.

DESINÉNȚĂ, desinențe, s. f. Element morfologic care, adăugat la tema unui cuvânt, exprimă în flexiunea nominală cazul, numărul (la adjectiv și genul), iar în flexiunea verbală persoana, numărul (și diateza). – Din fr. désinence.

desinență sf [At: I. GOLESCU, C. / V: dezi~, (înv) ~ția[1], ~nință / Pl: ~țe / E: fr désinence, lat desinentia] (Grm) 1 Element morfologic care se adaugă după tema sau rădăcina unui cuvânt pentru a arăta numărul și cazul la substantive, genul, numărul și cazul la adjective, persoana (și numărul) la verbe. 2 (Pex) Terminație a unui cuvânt. modificată

  1. Varianta desinenția nu este consemnată în acest dicționar. — Ladislau Strifler

DESINÉNȚĂ, desinențe, s. f. (Gram.) Element morfologic care se adaugă în limbile flexionare la tema unui verb pentru a arăta persoanele, și la tema unui substantiv sau adjectiv pentru a arăta cazurile. Folosindu-se prepozițiile în locul desinențelor cazuale, rolul prepozițiilor și numărul lor crește. GRAUR, F. L. 181.

DESINÉNȚĂ s.f. Element morfologic care se adaugă în limbile flexionare la tema unui cuvânt pentru a arăta persoanele (la verbe) și cazurile (la substantive, adjective etc.). [Var. dezinență s.f. / cf. fr. désinence, lat. t. desinentia].

DESINÉNȚĂ s. f. element gramatical care se adaugă la sfârșitul unui cuvânt pentru a constitui o formă de conjugare (la verb) sau declinare (la substantiv, adjectiv). (< fr. désinence)

DESINÉNȚĂ ~e f. lingv. Element morfologic variabil, care se adaugă la tema cuvintelor flexibile pentru a exprima formele unei paradigme flexionare; terminație. /<fr. désinence

*desinénță f., pl. e (lat. desinentia). Gram. Terminațiune. – Și dez- (după fr. désinence).

desinință sf vz desinență

dezinență sf vz desidență

DEZINÉNȚĂ s.f. v. desinență.

dezinență f. terminațiunea vorbelor.

* dezinénță V. desinență.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

desinénță s. f., g.-d. art. desinénței; pl. desinénțe

desinénță s. f., g.-d. art.desinénței; pl. desinénțe


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

DESINÉNȚĂ s. (GRAM.) (rar) terminație.

DESINENȚĂ s. (GRAM.) (rar) terminație.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

DESINÉNȚĂ s. f. (cf. fr. désinence, lat. t. desinentia): element morfologic, alcătuit dintr-un sunet sau dintr-un grup de sunete, care se adaugă, în limbile flexionare, la tema unui cuvânt, pentru a exprima numărul și cazul (la adjectiv), numărul și persoana (la verb). În latină se putea marca și diateza verbelor (-tur din laudatur desemna persoana a III-a singular a diatezei pasive). Pentru limba română, de exemplu, ultimul -e din forma fete reprezintă atât desinența de nominativ-acuzativ, cât și desinența de genitiv-dativ singular a substantivului fată; -i din forma codri reprezintă desinența de plural a substantivului codru; -ă din forma neagră reprezintă desinența de feminin singular a adjectivului, iar -e din forma negre atât desinența de feminin singular la genitiv-dativ, cât și desinența de feminin plural a adjectivului neagră; -i din forma cânți reprezintă desinența de persoana a II-a singular a indicativului prezent a verbului a cânta, în timp ce din forma cântă atât desinența de persoana a III-a singular a indicativului prezent, cât și desinența de persoana a III-a singular a perfectului simplu de la același verb etc.

Intrare: desinență
desinență substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • desinență
  • desinența
plural
  • desinențe
  • desinențele
genitiv-dativ singular
  • desinențe
  • desinenței
plural
  • desinențe
  • desinențelor
vocativ singular
plural
dezinență substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • dezinență
  • dezinența
plural
  • dezinențe
  • dezinențele
genitiv-dativ singular
  • dezinențe
  • dezinenței
plural
  • dezinențe
  • dezinențelor
vocativ singular
plural
desinință substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • desinință
  • desinința
plural
  • desinințe
  • desinințele
genitiv-dativ singular
  • desinințe
  • desininței
plural
  • desinințe
  • desinințelor
vocativ singular
plural

desinență dezinență desinință

  • 1. Element morfologic care, adăugat la tema unui cuvânt, exprimă în flexiunea nominală cazul, numărul (la adjectiv și genul), iar în flexiunea verbală persoana, numărul (și diateza).
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: terminație un exemplu
    exemple
    • Folosindu-se prepozițiile în locul desinențelor cazuale, rolul prepozițiilor și numărul lor crește. GRAUR, F. L. 181.
      surse: DLRLC

etimologie: