DELIU, -IE, delii, s. m., adj. 1. S. m. Soldat din călărimea ușoară turcă. ♦ (În Țara Românească și în Moldova) Soldat din corpul de călăreți înființat de Mihai Viteazul odată cu corpul beșliilor; (în perioada fanariotă) soldat din garda domnească. 2. Adj., s. m. (Om) voinic, viteaz, îndrăzneț. 3. Adj. Furios, vehement, nebun. – Din tc. deli.

daleu, ~ee a vz deliu

deliu, ~ie [At: DEX / Pl: ~ii / E: tc deli] 1 sm Soldat din cavaleria ușoară turcă. 2 sm (În țările române) Soldat din corpul de călăreți înființat de Mihai Viteazul o dată cu corpul beșliilor. 3 a (În epoca fanariotă) Soldat din garda domnească. 4-5 smf, a (Om) voinic. 6-7 smf, a (Om) viteaz. 8 a Furios. 9 a Nebun.

diliu, ~ie a vz deliu

DELIU, -IE, delii, s. m., adj. (Înv.) 1. S. m. Soldat din călărimea ușoară turcă. ♦ (În Țara Românească și în Moldova) Soldat din corpul de călăreți înființat de Minai Viteazul o dată cu corpul beșliilor; (în perioada fanariotă) soldat din garda domnească. 2. Adj., s. m. (Om) voinic, viteaz, îndrăzneț. 3. Adj. Furios, vehement, nebun. – Din tc. deli.

DELIU², -IE, delii, adj. 1. (Învechit și arhaizant) Voinic, curajos, viteaz, îndrăzneț. Un glas de mii de glasuri răspunde: «E hagiul! E Mustafa poetul, e Mustafa deliul» ALECSANDRI, P. III 379. 2. (Rar) Furios, vehement, nebun. L-au sucit, l-au răsucit, nimic n-au putut stoarce din el grangurii. L-au lăsat, pînă la urmă, în voia lui, l-au socotit... zăltat, deliu aproape. STANCU, D. 39.

DELIU¹ ~e (~i) înv. Care vădește îndrăzneală și curaj; viteaz; brav; cutezător; îndrăzneț; curajos. [Sil. de-liu] /<turc. deli

deliu m. pl. delii od. 1. ceată de călăreți viteji înființată de Mihaiu Viteazul: înainte, delii! BOL.; 2. în epoca fanariotă, gardă domnească compusă din Arnăuți și comandată de un delibașa. [Turc. DELI, nebun, viteaz]. ║ a. 1. voinic, viteaz (mai ales în poezia populară); taie cap de deliu POP.; 2. înalt de stat, svelt (în Muntenia): cu trupul deliu ca un brad. [Interesantă lărgire a sensului unei vorbe: curat soldățești; oștean din corpul deliilor, de unde apoi om voinic, bine făcut (v. levent)].

deliu s. m. (sil. -liu), adj. m., art. deliul; pl. delii, art. deliii

Delia, denumire purtată de Artemis, fiindcă s-a născut în insula Delos.

Delia În onomastica romană de la finele republicii încep să apară o serie de nume feminine grecești, purtate fie de persoane străine (mai ales de origine greacă), fie de personaje literare. Alături de → Corina, Cynthia, Lesbia etc., din aceeași categorie face parte și actualul prenume Délia, cunoscut mai ales din opera poetului Tibul (50-18 î.e.n.), care îi închină Deliei o parte din elegii. În greacă, Delia (la Tucidide, numele unei sărbători ateniene în amintirea plecării lui Teseu în Creta) și delia (locuitoare din Delos), folosite cu valoare de substantive comune, au la bază numele insulei Délós, locul de naștere al lui Apolo și al sorei sale, Artemis. Probabil creație literară, desemnînd la origine proveniența locală, Délia a fost preluat în epoca modernă, devenind unul dintre prenumele feminine cunoscute în toată Europa, fără a avea însă o frecvență prea mare.

PULCHERIA DELIA AUGUSTA (399-453), împărăteasă romană a Orientului. Sora lui Teodosiu II (408-450), care i-a încredințat administrația Imperiului. După moartea fratelui ei s-a măritat cu Marcian, pe care l-a impus împărat, devenind coregentă.

deliu, -e, delii adj. (prst. – d. clienți) incomod, cu o conduită și pretenții imprevizibile.