2 intrări

16 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

decurgere sf [At: STAMATI, D. / Pl: ~ri / E: decurge] 1 Evoluare într-o anumită direcție Si: decurs1 (1). 2 Desfășurare într-un anumit fel Si: decurs1 (2). 3 Derulare a întâmplărilor Si: decurs1 (3). 4 Apariție drept consecință logică Si: decurs1 (4). 5 (Rar) Trecere. 6 (Reg) Despletire a părului.

DECÚRGERE s.f. Faptul de a decurge. [< decurge].

DECÚRGE, pers. 3 decúrge, vb. III. Intranz. 1. A urma, a rezulta din..., a-și avea izvorul în... 2. A se petrece, a se desfășura. – Pref. de- + curge (după fr. découler).

decurge vi [At: ÎNVĂȚĂTURĂ 64/10 / V: (reg) ~re / Pzi: ~urg / E: de4 + curge (după fr découler)] 1 A avea o anumită evoluție. 2 A se produce într-un anumit fel. 3 A se întâmpla. 4 (Udp „din”) A apărea drept consecință logică Si: a rezulta. 5 (Rar) A trece. 6 (Reg; d. păr) A cădea pe spate, a fi despletit.

DECÚRGE, pers. 3 decúrge, vb. III. Intranz. 1. A urma, a rezulta din..., a-și avea izvorul în... 2. A se petrece, a se desfășura. – De4 + curge (după fr. découler).

DECÚRGE, pers. 3 decúrge, vb. III. Intranz. 1. A urma, a rezulta, a deriva din..., a-și avea izvorul în... Viața dovedește că cu cît oamenii muncii înțeleg mai bine, mai adînc politica partidului, sarcinile imediate ce decurg din ea, perspectivele spre care duce, cu atît mai însemnate succese obțin în construcția economică și culturală. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2732. Din această lipsă de bogăție și de mlădiere a limbii decurge în mod firesc nesiguranța... cu care e nevoit să-și prezinte capitalul lui de cunoștințe și de observații orice scriitor. VLAHUȚĂ, O. A. I 235. 2. A se petrece, a se desfășura. Comșa își recapitulă cum avea să decurgă explicația. C. PETRESCU, Î. I 37. Cu solicitatorii, conversația decurgea obișnuit. BRĂESCU, V. A. 26.

DECÚRGE vb. III. intr. 1. A rezulta, a deriva... 2. A se desfășura. [P.i. decúrg. / < de- + curge, după fr. découler, it. decorrere].

DECÚRGE vb. intr. 1. a rezulta din... 2. a se desfășura. (după fr. découler)

A DECÚRGE pers. 3 decúrge intranz. 1) A avea drept rezultat; a proveni; a rezulta; a reieși. 2) (despre evenimente, acțiuni etc.) A avea loc (într-un anumit mod); a-și urma cursul; a se desfășura; a evolua. /de + a curge

decurge v. fig. a rezulta: ce decurge de acolo? [Modelat după fr. découler].

*decúrg, -cúrs, a -cúrge v. intr. (d. lat. de-currere, și acomodat după curg, ca și fr. dé-couler. V. in-curg). Evoluez, merg: ședința a decurs în liniște. Rezult, ĭes, urmez: ce decurge din această regulă?


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

decúrgere s. f., g.-d. art. decúrgerii

decúrge (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. decúrge; conj. prez. 3 să decúrgă; part. decúrs

decúrge vb., ind. prez. 3 sg. decúrge


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

DECÚRGE vb. 1. a proveni, a reieși, a rezulta, a urma, (pop.) a purcede, a veni, (înv.) a curge. (O consecință care ~ din alta.) 2. v. desfășura.

DECURGE vb. 1. a proveni, a reieși, a rezulta, a urma, (pop.) a purcede, a veni, (înv.) a curge. (O consecință care ~ din alta.) 2. a se desfășura, a evolua, a se petrece. (Partida a ~ în bune condiții.)

Intrare: decurgere
decurgere substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • decurgere
  • decurgerea
plural
  • decurgeri
  • decurgerile
genitiv-dativ singular
  • decurgeri
  • decurgerii
plural
  • decurgeri
  • decurgerilor
vocativ singular
plural
Intrare: decurge
verb (V622)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • decurge
  • decurgere
  • decurs
  • decursu‑
  • decurgând
  • decurgându‑
singular plural
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
a II-a (tu)
a III-a (el, ea)
  • decurge
(să)
  • decurgă
  • decurgea
  • decurse
  • decursese
plural I (noi)
a II-a (voi)
a III-a (ei, ele)
  • decurg
(să)
  • decurgă
  • decurgeau
  • decurseră
  • decurseseră
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

decurgere

  • 1. Faptul de a decurge.
    surse: DN

etimologie:

  • decurge
    surse: DN

decurge

  • 1. A rezulta din..., a-și avea izvorul în...
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: deriva rezulta urma attach_file 2 exemple
    exemple
    • Viața dovedește că cu cît oamenii muncii înțeleg mai bine, mai adînc politica partidului, sarcinile imediate ce decurg din ea, perspectivele spre care duce, cu atît mai însemnate succese obțin în construcția economică și culturală. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2732.
      surse: DLRLC
    • Din această lipsă de bogăție și de mlădiere a limbii decurge în mod firesc nesiguranța... cu care e nevoit să-și prezinte capitalul lui de cunoștințe și de observații orice scriitor. VLAHUȚĂ, O. A. I 235.
      surse: DLRLC
  • 2. A se petrece, a se desfășura.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: desfășura petrece attach_file 2 exemple
    exemple
    • Comșa își recapitulă cum avea să decurgă explicația. C. PETRESCU, Î. I 37.
      surse: DLRLC
    • Cu solicitatorii, conversația decurgea obișnuit. BRĂESCU, V. A. 26.
      surse: DLRLC

etimologie: