2 intrări

15 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

cuvântător, ~oare [At: CORESI, EV. 483 / Pl: ~i, ~ / E: cuvânta + (ă)tor] 1-2 smf, a (Persoană) care are capacitatea de a vorbi. 3 a (Înv) Cultivat. 4 a (Înv) Înțelept. 5 smf (Înv) Vorbitor. 6 smf Orator. 7 sm Predicator.

CUVÂNTĂTÓR, -OÁRE, cuvântători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care cuvântă (1), cuvântăreț; care are însușirea de a vorbi. 2. (Rar) S. m. și f. Orator, vorbitor. – Cuvânta + suf. -ător.

CUVÂNTĂTÓR, -OÁRE, cuvântători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care cuvântă (1), cuvântăreț; care are însușirea de a vorbi. 2. (Rar) S. m. și f. Orator, vorbitor. – Cuvânta + suf. -ător.

CUVÂNTĂTÓR1 ~i m. rar Persoană care vorbește frumos și liber în fața unui public; orator; vorbitor. /a cuvânta + suf. ~tor

CUVÂNTĂTÓR2 ~oáre (~óri, ~oáre) Care are darul vorbirii; vorbitor. Ființă ~oare. /a cuvânta + suf. ~tor

cuvântător a. 1. care vorbește, care ține un cuvânt; 2. înzestrat cu rațiune: omul e cuvântător, dar dobitoacele sunt necuvântătoare.

CUVÎNTĂTÓR2, -OÁRE, cuvîntători, -oare, s. m. și f. (Rar) Persoană care vorbește în public; vorbitor, orator. De la tribună coboară, greu, cel din urmă cuvîntător. SAHIA, N. 21.

CUVÎNTĂTÓR1, -OÁRE, cuvintători, -oare, adj. Care are însușirea de a vorbi; care vorbește; vorbitor. Ciută Cuvîntătoare, nu mută, Cu cizme roși încălțată, Cuțundră neagră-mbrăcată. TEODORESCU, P. P. 180.

cuvîntătór, -oáre adj. și s. Care cuvîntează, orator.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

cuvântătór adj. m., s. m., pl. cuvântătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cuvântătoáre

cuvântătór adj. m., s. m., pl. cuvântătóri; f. sg. și pl. cuvântătoáre


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

CUVÂNTĂTÓR adj., s. v. vorbitor.

CUVÂNTĂTÓR s. v. conferențiar, orator.

cuvîntător s. v. CONFERENȚIAR. ORATOR.

cuvîntător adj., s. v. VORBITOR.


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

cuvântător, cuvântători s. m. (intl.) 1. procurator. 2. avocat.

Intrare: cuvântător (adj.)
cuvântător adjectiv
adjectiv (A66)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cuvântător
  • cuvântătorul
  • cuvântătoru‑
  • cuvântătoare
  • cuvântătoarea
plural
  • cuvântători
  • cuvântătorii
  • cuvântătoare
  • cuvântătoarele
genitiv-dativ singular
  • cuvântător
  • cuvântătorului
  • cuvântătoare
  • cuvântătoarei
plural
  • cuvântători
  • cuvântătorilor
  • cuvântătoare
  • cuvântătoarelor
vocativ singular
plural
Intrare: cuvântător (s.m.)
cuvântător substantiv masculin
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cuvântător
  • cuvântătorul
  • cuvântătoru‑
plural
  • cuvântători
  • cuvântătorii
genitiv-dativ singular
  • cuvântător
  • cuvântătorului
plural
  • cuvântători
  • cuvântătorilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)