CUSCRĂ, cuscre, s. f. Mama unuia dintre soți în raport cu părinții celuilalt soț. – Din cuscru.

cuscră sf [At: PRAV. MOLD. 120 / Pl: ~re / E: ns cf cuscru] 1-2 (Grad de rudenie între) mama unuia dintre soți în raport cu părinții celuilalt soț Si: (înv) cuscrie (5). 3-4 (Îs) ~ra mică (Grad de rudenie între) mama miresei în raport cu mama mirelui. 5 (Reg) Fiecare din cele două copile care, când se apropie ridicarea zestrei de pe ladă, sunt suite, cu câte o năframă în mână, și așezate lângă ladă Cf drușcă, vătășiță, vorniciță.

CUSCRĂ 👉 CUSCRU.

CUSCRĂ, cuscre, s. f. Mama unuia dintre soți în raport cu părinții celuilalt soț. – Probabil din cuscru.

CUSCRĂ, cuscre, s. f. Mama unuia dintre soți în raport cu părinții celuilalt soț. Cuscră-n leș ca să mă fac, Lui Bîrzoi să-i vin de hac. ALECSANDRI, T. I 167.

CUSCRĂ ~e f. Mama unuia dintre soți în raport cu părinții celuilalt soț. /<lat. consocra

CUSCRU sm., CUSCRĂ (pl. -re) sf. 1 Tatăl (mama) sau fratele (sora) unuia din soți în raport cu tatăl (mama, fratele, etc.) celuilalt soț ¶ 2 Unul din socri în raport cu celălalt socru.

cúscru, cúscră s., pl. ĭ, e (lat. cón-socer, cón-socra. D. rom. vine alb. krušk, kruškă, ung. kuszkura. V. socru). Tatăl și mama mireluĭ și mireseĭ între eĭ. Rudă pin alianță maĭ depărtată. V. cumătru.

cuscră s. f., g.-d. art. cuscrei; pl. cuscre

cuscră s. f., g.-d. art. cuscrei; pl. cuscre

cuscră s. f., g.-d. art. cuscrei; pl. cuscre

cuscru Este clar pentru oricine că provine din lat. consocer (vezi paralela συμπέθερος în greaca modernă). Dar dacă pornim de la forma latină de nominativ, cònsocer, nu putem explica pe u din silaba inițială decît în silabele neaccentuate (nazala nu poate fi pusă în cauză pentru această schimbare, căci ea a dispărut foarte devreme) iar dacă pornim de la acuzativul latin consòcrum, nu putem explica accentul romînesc pe inițială și suprimarea vocalei a doua, care ar fi trebuit să păstreze accentul. Dicționarele nu spun nimic în această privință, ci se mulțumesc să semnaleze existența formei albaneze krushk. Felul cum eyoluează în mod normal substantivele latine ne face să credem că punctul de plecare a fost consòcrum, cu accentul pe silaba a doua, nu numai pentru că vocala ei era urmată de „muta cum liquida”, ci și pentru că cuvîntul putea fi analizat. Aceasta trebuia să ducă în romînește la schimbarea primului o în u și la păstrarea celui de-al doilea. În situații de felul acesta se face de obicei apel la derivate : còlloco, de exemplu, trebuia să devină *colc, iar collòco, culòc, și totuși nu găsim decît culc, ceea ee se explică prin influența lui culcare, culcuș etc., și bineînțeles, a formelor verbale mai lungi (collocamus > culcăm, collocabamus > culcam etc.). Încercînd să procedăm așa și în cazul lui cuscru, ne putem referi la derivate ca cuscrenie, cuscrișor, încuscri, în care se justifică atît schimbarea primului o în u, cât și eliminarea celui de-al doilea o. Singura întrebare este de ce cuvîntul de bază ar ti fost atît de slab în fața derivatelor, cînd era cu siguranță mult mai prezent decât ele în mintea vorbitorilor. Părerea mea este că trebuie să avem în vedere și situația creată prefixului con-. În romînește, peste tot unde prezența lui a rămas sensibilă pentru vorbitori, con- a fost înlocuit cu forma cu-, identică formal cu prepoziția romînească cu (SLG, p. 411). Dacă însă în verbele ca cuprinde, cutreiera, cutremura, cuveni, identitatea formală a prefixului cu- și a prepoziției nu are de ce ne supăra, pentru că prepozițiile nu se pun în fața verbelor, alta era situația substantivului care se folosește frecvent precedat de prepoziție. Dacă consòcer, consòcra au devenit, așa cum era de așteptat, cusòcru, ◊ cusoòcră, atunci nu exista nici un mijloc de a distinge în vorbire propoziții, ca a venit *cusocrul și a venit cu socrul, sau asta e *cusoacra și asta e cu soacra. De aceea, imediat ce a apărut forma sincopată. la derivate și, accidental, sincopa a fost introdusă prin analogie la forma simplă, ea a fost reținută și s-a generalizat, pentru că elimina o posibilitate de confuzie.