curm¹ sn [At: SĂM. IV, 767 / Pl: ~uri / E: ns cf alb kurm] (Reg) 1-3 Curmei² (1-3).

❍ CURM sbst. Olten. Funie scurtă cu care se leagă vitele în loc de căpăstru, în spec. cînd se duc la pășune; bucată mică de frînghie [lat. * cormus < gr. κόρμος „bucată”].

1) curm n., pl. urĭ (lat. cormus, d. vgr. kormós, trunchĭ, lucru truncheat). Rț. Bucată de funie.

2) curm și (vechĭ) curméz, a -á v. tr. (d. curm 1; vgr. kormázo, curm. Cp. cu scurm). Taĭ, frîng: a curma un lemn (cu feresteu saŭ cu toporu în curmeziș). Fig. Întrerup, taĭ: a curma cuĭva vorba, un glonț îĭ curmă vĭața. A o curma cu cineva, a rupe relațiunile cu el. A te curma la inimă foamea, a fi foarte flămînd. V. refl. Mă sfîrșesc, încetez, mă sting: vĭața i s’a curmat. Brațele i se curmă, fac îndoiturĭ de grase ce-s (ca la copiĭ).

curma¹ [At: PONTBRIANT, D. / Pzi: curm / E: pbl curm¹ cf alb kurmue] 1 vt (D. sfori, legături etc.) A strânge tare, încât pătrunde în carne. 2 (Reg) vt A tăia un lemn de-a curmezișul. 3-4 vtr A (se) rupe. 5 vr (D. oameni) A se apleca de mijloc. 7 vtr A (se) obosi. 8-9 vtr (Fig) A (se) întrerupe brusc. 10-11 vtr (Fig) A (se) omorî. 12-13 vt (Fig) A încheia (sau a întrerupe) o conversație. 14 vt (C. i. părul) A lega strâns. 15-16 vtr (Cop „din drum”) A (se) abate din drum. 17 vt A traversa. 18-19 vt (Îe) A ~ pământul A umbla (sau a se zbate) mult. 20-21 vtr A (se) decide (în cele din urmă). 22-23 vtr (D. o acțiune judiciară) A (se) stinge.

CURMA (curm) I. vb. tr. 1 A tăia în două de-a curmezișul: se treziră strîngîndu-se în brațe, de-ai fi crezut că brațele le curmă trupul (DLVR.) ¶ 2 A tăia: a început a ~ securea jur împrejurul bolții (MAR.) ¶ 3 Ⓕ A pune capăt: Răul nu pot să-l curme (ALX.); ~ firul vieții, ~ viața, ~ zilele, a lua viața, a pune capăt vieții: Ș’apoi e mișelnic lucru singur zilele să-ți curmi (VLAH.) ¶ 4 A reteza: se repezi și luîndu-i sabia, îi curmă capul (BOL.) ¶ 5 A tăia șirul, a întrerupe: ~ vorba, ~ tăcerea; o viforoasă șuerătură a vîntului îi curmă povestirea (ODOB.) ¶ 6 A încinge, a lega de-a curmezișul: eu să-ți dau părul pe spate, eu să ți-l curm pe la mijloc c’o panglică albastră (DLVR.) ¶ 7 A strînge prea tare, ca și cînd ar tăia în două (vorb. de o sfoară, de o legătură, etc.): mă curmă găitanul (ALECS.) ¶ 8 A frînge; a lua puterile: ce să facă ei, că-i curmase foamea de flămînzi ce erau (SB.). II. vb. intr. A înceta. III. vb. refl. 1 A se frînge în două; a se speti: cercevelele ferestrelor se curmau subt presiunea zidurilor vechi (EMIN.) ¶ 2 A lua sfîrșit, a înceta: după opreală, se curmă și pomenirea lui, adecă nu-l mai pomenesc (PRV.-MB.); vîntul iar se curmase (GRL.); un an întreg să nu se mai curme beția (SLV.) ¶ 3 A se tăia șirul, a se întrerupe: glasul i se curmase pe loc (ALECS.) [lat. vulg. * cormare < gr. κορμάζω „a tăia în bucăți”].

CURMAT adj. 1 p. CURMA ¶ ¶ C. 👉 NECURMAT ¶ 2 Tăiat; frînt ¶ 3 Spetit.

A CURMA curm tranz. 1) A strânge tare pătrunzând. Legătură era prea strânsă, îi curma brațul. 2) rar (lemne) A desface de-a lungul prin tăiere; a despica. 3) fig. A face să înceteze (pentru un timp). ~ o discuție. 4) A face să se curme. /Cuv. autoht.

A SE CURMA mă curm intranz. 1) A se rupe în două sau în mai multe bucăți (prin îndoire, lovire etc.); a se frânge. 2) rar A se îndoi de mijloc; a se apleca tare; a se frânge. 3) fig. A se opri brusc; a se frânge. 4) A ajunge la sfârșit; a se termina. Viața i s-a curmat. /Cuv. autoht.

curmà v. 1. a rupe, a frânge: foamea îl curma la inimă; 2. fig. a întrerupe, a tăia șirul: îi curmă vorba; 3. a înceta, a se stinge: vieața mi se curmă. [Dintr’un primitiv curm, trunchiu (conservat în derivatul curmeiu), înrudit cu sinonimul gr. mod. KORMÓS, de unde și macedo-rom. curmatu, spetit (lit. paralizat sau butucit): sensul primitiv al verbului e a «trunchià»].

curmá f., pl. ale (ngr. kurmás și hurmás, d. turc. [d. pers.] hurma). Poama curmaluluĭ. (Curmalele-s lungărețe, foarte dulcĭ și aŭ un sîmbure foarte dur. Ele cresc unele lîngă altele pe o coadă ca frunzele salcîmuluĭ). Constitue un aliment al Africanilor. – Vechĭ și hurma.

curméz, V. curm 2.

curm (reg.) s. n., pl. curmuri

curm s. n., pl. curmuri

curm s. n., pl. curmuri

curma (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. curm, 3 curmă; conj. prez. 1 sg. să curm, 3 să curme

curma (a ~) vb., ind. prez. 3 curmă

curma vb., ind. prez. 3 sg. și pl. curmă, imperf. 3 sg. curma; conj. prez. 3 sg. și pl. curme

curm (curmuri), s. n. – (Olt., Munt.) Legătură, laț. – Mr. curmu. Gr. ϰορμός „trunchi”, probabil cu semantismul primitiv („bont”, sau „capăt de sfoară”, cf. Laurian; Meyer, Alb. St., IV, 72; Giuglea, Dacor., III, 620; Diculescu, Elementele, 459; Rosetti, II, 67; DAR); cf. alb. kurm (după DAR, alb. este etimon al rom.), calabr. kurmu „trunchi” (Rohlfs, EWUG, 1086), arab. qurma, de unde sp. corma. – Der. curmei, s. n. (tulpină de plantă agățătoare, lăstar; legătură), probabil der. internă, cu suf. -el, pe care Diculescu vrea să-l reducă la un gr. *ϰορμήιον; curma, vb. (a tăia, a trunchia, a împărți, a separa; a strînge; a ocoli, a se abate; a străbate; a tăia, a întrerupe; a termina, a pune capăt; a hotărî, a rezolva, a tranșa), cf. mr. curm, curmari („a înceta, a face să înceteze”), al cărui semantism indică faptul că este vorba mai puțin de o der. internă a rom., decît de o conservare imediată a sensului primitiv al gr. probabil prin intermediul gr. ϰορμάζω „a tăia”, lat. *cormāre (Pascu, I, 193), cf. alb. kurmue „scurt” (der. lat. *corrimare REW 2254 este mai greu de admis, cf. Graur, BL, V, 94 și Rosetti, I, 160); curmă, s. f. (tăiș, parte care taie), deverbal al cuvîntului anterior, înv.; necurmat, adj. (continuu, neîntrerupt); curmător, adj. (tăios); curmăni, vb. (a tăia, a face o incizie), pe care DAR propune să fie derivat de la s. *curman, dar care pare mai curînd un der. cu suf. expresiv; curmătură, s. f. (incizie; tăietură; falie, chei, strîmtoare, canion; zvîcnet, înțepătură); curmeziș, adv. (pieziș, transversal, de-a latul); (în)curmezișa, vb. (a devia; refl., a se lua la ceartă), care presupune, după Pușcariu, Lr., 295, existența unui s. *curmez, cf. alb. kurmezue „scurt”. – Cf. curpen, curmea. Din rom. provine rut. kurmei, kurmán, pe care Bogrea, Dacor., IV, 806, îl propunea ca etimon al rom. Pare destul de incertă der. din rus. koromyslo pe baza rom. curmeziș (Berneker 574).

CURM s. v. curmei.

curm s. v. CURMEI.

CURMA vb. v. reteza, tăia.

CURMA vb. 1. v. înceta. 2. v. întrerupe. 3. v. opri. 4. a întrerupe, a opri, (fig.) a reteza, a stăvili. (Nu poate ~ scandalul; i-a ~ vorba.) 5. a întrerupe, (fig.) a rupe. (A ~ tăcerea.)

CURMA vb. 1. a conteni, a înceta, a se opri, a se potoli, a se sfîrși, a sta, a se termina, (înv. și pop.) a (se) ostoi, (prin Ban.) a se prorupe, (Mold.) a tinchi, (înv.) a se precurma. (Vijelia, vîntul s-a ~.) 2. a înceta, a se întrerupe, a se opri, (fig.) a se frînge. (Cîntecul s-a ~ brusc.) 3. a (se) întrerupe, a (se) opri, (fig.) a (se) tăia. (I s-a ~ respirația de emoție.) 4. a întrerupe, a opri, (fig.) a reteza, a stăvili. (Nu poate ~ scandalul; i-a ~ vorba.) 5. a întrerupe, (fig.) a rupe. (A ~ tăcerea.)

curma vb. v. RETEZA. TĂIA.

A curma ≠ a spori

curmá, curm, v.t.r. 1. A tăia de-a curmezișul. 2. A (se) frânge, a (se) rupe. – Cf. alb. kurmue (DEX, MDA); cuv. autohton, cf. alb. kurmue, din i.-e. *sker-, *ker- „a tăia”, sau *skeu- „a tăia, a desface, a răzui, a scurma” (Russu). ■ Cuv. rom. > ucr. kurmej „ștreang făcut din câlți”, scr. kormen (Russu).

curma, curm, vb. tranz., refl. – A tăia de-a curmezișul; a (se) frânge, a (se) rupe. – Cf. alb. kurmue (DEX, MDA); cuvânt autohton, cf. alb. kurmue, din i.-e. *sker-, *ker- „a tăia”, sau *skeu- „a tăia, a desface, a răzui, a scurma” (Russu). Cuv. rom. > ucr. kurmej „ștreang făcut din câlți”, scr. kormen (Russu).