CURMA (curm) I. vb. tr. 1 A tăia în două de-a curmezișul: se treziră strîngîndu-se în brațe, de-ai fi crezut că brațele le curmă trupul (DLVR.) ¶ 2 A tăia: a început a ~ securea jur împrejurul bolții (MAR.) ¶ 3 Ⓕ A pune capăt: Răul nu pot să-l curme (ALX.); ~ firul vieții, ~ viața, ~ zilele, a lua viața, a pune capăt vieții: Ș’apoi e mișelnic lucru singur zilele să-ți curmi (VLAH.) ¶ 4 A reteza: se repezi și luîndu-i sabia, îi curmă capul (BOL.) ¶ 5 A tăia șirul, a întrerupe: ~ vorba, ~ tăcerea; o viforoasă șuerătură a vîntului îi curmă povestirea (ODOB.) ¶ 6 A încinge, a lega de-a curmezișul: eu să-ți dau părul pe spate, eu să ți-l curm pe la mijloc c’o panglică albastră (DLVR.) ¶ 7 A strînge prea tare, ca și cînd ar tăia în două (vorb. de o sfoară, de o legătură, etc.): mă curmă găitanul (ALECS.) ¶ 8 A frînge; a lua puterile: ce să facă ei, că-i curmase foamea de flămînzi ce erau (SB.). II. vb. intr. A înceta. III. vb. refl. 1 A se frînge în două; a se speti: cercevelele ferestrelor se curmau subt presiunea zidurilor vechi (EMIN.) ¶ 2 A lua sfîrșit, a înceta: după opreală, se curmă și pomenirea lui, adecă nu-l mai pomenesc (PRV.-MB.); vîntul iar se curmase (GRL.); un an întreg să nu se mai curme beția (SLV.) ¶ 3 A se tăia șirul, a se întrerupe: glasul i se curmase pe loc (ALECS.) [lat. vulg. * cormare < gr. κορμάζω „a tăia în bucăți”].