CUMAN, -Ă, cumani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Popor de neam turcic care, migrând dinspre est, la sfârșitul sec. XI s-a așezat pe teritoriul Țărilor Române, unde, în parte a fost asimilat de populația românească; persoană care face parte din acest popor. 2. Adj. Care aparține cumanilor (1), privitor la cumani. ♦ (Substantivat, f.) Limbă vorbită de cumani (1). – Din fr. coumanes.

cuman, ~ă [At: DEX² / Pl: ~i, ~e / E: fr cumanes] 1 smf Persoană aparținând unei populații turcice, care s-a așezat, în sec. XI, pe teritoriul țărilor românești, unde, în parte, a fost asimilată de autohtoni. 2 a Care aparține cumanilor (1). 3 a Referitor la cumani (1). 4 a Specific cumanilor (1). 5 a Care provine de la cumani (1).

CUMAN, -Ă, cumani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană aparținând unei populații de neam turcic care, migrând dinspre est, în sec. XI s-a așezat pe teritoriul țărilor românești, unde, în parte a fost asimilată de populația românească. 2. Adj. Care aparține cumanilor (1), privitor la cumani. – Din fr. Cumanes.

chim¹ sn vz chimen

chimăn sn vz chimen

chimen sn [At: BIBLIA (1688) / V: ~măn, ~min, cimin, chim / A și: chimen / Pl: (rar) ~uri / E: bg кимих, rs кимихь, tc kimun, mg kömény] (Bot) 1 Plantă erbacee umbeliferă cu frunze penate, cu flori albe sau roșiatice, cu fructe aromatice, care se întrebuințează în medicină și la bucătărie Si: (reg) chimion-de-câmp, chimion-sălbatic, secărea, secărică, secăriță, areu, cărău (Carum Carvi). 2 (Îf chim; șîc ~-câinesc) Cocoșei-de-câmp (Adonis aestivalus). 3 (Îc) ~-de-câmp, ~min-de-grădină Anason (Pimpinella anisum). 4 (Îc) ~-de-munte Brioală (Ligusticum mutellina). 5 (Îc) ~-dulce Molură (Foeniculum vulgare). 6 (Îc) ~-negru Negrilică (Nigella sativa). 7 (Îc) ~minul-porcului sau ~minul-cailor, ~minul-ursului Plantă erbacee cu flori galbene (Peucedanum campestre). 8 (Îc) ~ul-ursului-de-munte Brie (Athamanta hungarica). 9 (Îc) Chim-de-baltă Planta Oenante aqua.

chimin sn vz chimen

cimin sn vz chimen

cumăn sn vz chimen

CHIMEN sbst. 🌿 1 Plantă cu flori albe sau roșiatice, ale cărei fructe, niște semințe lungărețe și încovoiate, se întrebuințează, ca mirodenie, la prepararea brînzei, a cornurilor cu sare, a unui rachiu dulce. etc. (Carum carvi) (🖼 1111) ¶ 2 = CORIANDRU ¶ 3 CHIMEN-CÎINESC = COCOȘEI-DE-CÎMP ¶ 4 CHIMEN-DULCE = MOLURĂ ¶ 5 CHIMEN-NEGRU = NEGRILICĂ [ngr. κύμινου].

CHIMIN sbst. 🌿 1 = CHIMEN ¶ 2 CHIMINUL-URSULUI = BRIOLĂ.

CHIMION sbst. 🌿 1 = CHIMEN ¶ 2 Mică plantă ierboasă cu floricele albe-liliachii, care produce niște semințe aromatice întrebuințate în medicină și la bucătărie (Cuminum cyminum) ¶ 3 CHIMION-DE-APĂ, CHIMION-DE-BALTĂ = MĂRĂRAȘ ¶ 4 ~-NEGRU = NEGRILICĂ ¶ 5 CHIMION-DE-CÎMPURI = NEGRUȘCĂ [tc.].

CHIMEN s. m. Plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori mari și roșiatice, ale cărei fructe aromatice se întrebuințează la gătitul bucatelor ca mirodenie și în medicină; crește sălbatică prin fînețe și pășuni sau cultivată (Carum carvi); chimion-de-cîmp, chimion-sălbatic, secărică. V. chimion. – Accentuat și: chimen. – Variantă: chimin s. m.

CHIMIN s. m. v. chimen.

CHIMEN s. m. (Bot.) Plantă erbacee cu flori mici, albe sau roșietice, dispuse în umbrele, ale cărei fructe aromatice sînt întrebuințate ca mirodenie sau în medicină (Carum carvi); chimion-de-cîmp. – Ngr. kíminon.

CHIMEN ~i m. 1) Plantă erbacee umbeliferă, având frunze penate și flori mici, ale cărei semințe aromatice se folosesc ca mirodenii și în medicină. 2) Semințele acestei plante; chimion. /<ngr. kiminon

chimen (chimion) m. plantă cu boabe aromatice, întrebuințată ca condiment și la prepararea unor licheruri fine (Carum carvi). [Gr. mod. KYMINON; forma paralelă chimion vine din turc. kimion, de aceiaș origină].

Cumani m pl. popor de neam turco-tătar, care veni asupra Pecenegilor, ocupă Muntenia și Moldova în sec. XI-XIII, când fu alungat de Mongoli, Județul Teleorman și orașul Caracal poartă nume cumanice.

chímen (sud) și chimión (est) m. (ngr. [și vgr.] kýminon, turc. kimion, d. ar. kemun; ebr. kammôn; bg. kímen și kimión; lat. cuminum și cyminum, it. comino și cimino, fr. cumin; germ. kümmel, rus. kimin). 1) O plantă erbacee umbeliferă originară din estu Mediteraneĭ (cuminum cyminum). Semințele eĭ aromatice daŭ un uleĭ eteric care se întrebuințează în medicină și ca condiment pus în pîne saŭ pe coaja pîniĭ și la facerea licorurilor. – 2) Secărea, altă plantă umbeliferă ale căreĭ semințe se întrebuințează asemenea în medicină și bucătărie (carum carvi). Chimen dulce, anison. Chimen negru, cernușcă.

cuman adj. m., s. m., pl. cumani; adj. f., s. f. cumană, pl. cumane

cuman adj. m., s. m., pl. cumani; adj. f., s. f. cumană, pl. cumane

cuman s. m., adj. m., pl. cumani; f. sg. cumană, pl. cumane

chimen s. m.

cumană (limbă) s. f., g.-d. art. cumanei

chimen s. m.

*cumană (limbă) s. f., g.-d. art. cumanei

chimen s. m.

chimen (plantă).

chimen s. m. – Plantă cu semințe aromatice întrebuințate în medicină, bucătărie etc. (Carum Carvi). – Mr. chimin. Gr. ϰύμινον, în parte prin intermediul sl. kjominŭ, kiminŭ (cf. bg. kimén, v. rus. kiminŭ, mag. kömény, cf. Vasmer, Gr., 77). Din același cuvînt gr. provine tc. kimion, de unde rom. chimion, s. m. (chimen, Cuminum Cyminum), cf. bg. kimion (Șeineanu, II, 112; Meyer 226). – Der. chimioniu, adj. (verde închis).

CUMANĂ s. f. (< fr. cumane): limbă veche din grupul limbilor turcice kâpceak, denumită și vechea polovțiană, vorbită de cumani – popor de neam turcic, migrat dinspre est și ajungând pe teritoriul țării noastre prin secolul al XI-lea. Există foarte puține date despre limba cumanilor din perioada premongolică. Este vorba în primul rând de nume și de toponimice cunoscute din izvoare străine, din letopisețe rusești din secolul al XIII-lea, din monumente literare ruse, mai ales din epopeea Cântec despre oastea lui Igor. Documente prețioase au apărut după năvălirea mongolă, cel mai important fiind dicționarul latin-persan-kâpceak de la sfârșitul secolului al XVI-lea, denumit Codex Cumanus. La noi, cercetătorul Vladimir Drimba studiază de mulți ani această limbă, reușind să dea lucrări importante, printre care Sintaxa limbii Codicelui Cuman (teză de doctorat în 1969) și Sintaxe cumane, Bucarest, EA, 1973.

Cuman v. Coman II 1.

CHIMEN s. v. coriandru.

CHIMEN s. v. chimion.

chimen s. v. CORIANDRU.

CHIMEN s. (BOT.; Carum carvi) chimion, (reg.) secară, secărea, secărică, secăriță, tarhon, (Transilv.) molotru.