CUMAN, -Ă, cumani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Popor de neam turcic care, migrând dinspre est, la sfârșitul sec. XI s-a așezat pe teritoriul Țărilor Române, unde, în parte a fost asimilat de populația românească; persoană care face parte din acest popor. 2. Adj. Care aparține cumanilor (1), privitor la cumani. ♦ (Substantivat, f.) Limbă vorbită de cumani (1). – Din fr. coumanes.

cuman, ~ă [At: DEX² / Pl: ~i, ~e / E: fr cumanes] 1 smf Persoană aparținând unei populații turcice, care s-a așezat, în sec. XI, pe teritoriul țărilor românești, unde, în parte, a fost asimilată de autohtoni. 2 a Care aparține cumanilor (1). 3 a Referitor la cumani (1). 4 a Specific cumanilor (1). 5 a Care provine de la cumani (1).

CUMAN, -Ă, cumani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană aparținând unei populații de neam turcic care, migrând dinspre est, în sec. XI s-a așezat pe teritoriul țărilor românești, unde, în parte a fost asimilată de populația românească. 2. Adj. Care aparține cumanilor (1), privitor la cumani. – Din fr. Cumanes.

Cumani m pl. popor de neam turco-tătar, care veni asupra Pecenegilor, ocupă Muntenia și Moldova în sec. XI-XIII, când fu alungat de Mongoli, Județul Teleorman și orașul Caracal poartă nume cumanice.

cuman adj. m., s. m., pl. cumani; adj. f., s. f. cumană, pl. cumane

cuman adj. m., s. m., pl. cumani; adj. f., s. f. cumană, pl. cumane

cuman s. m., adj. m., pl. cumani; f. sg. cumană, pl. cumane