2 intrări

16 definiții

CÚJBĂ, cujbe, s. f. 1. Bucată de lemn bifurcată la capăt, care se fixează în pământ sau într-un zid și de care se leagă sau se atârnă, cu un lanț, ceaunul deasupra focului. 2. (Reg.) Nuia bine răsucită și pârlită în foc, întrebuințată în loc de frânghie. – Din sb. gužba.

CÚJBĂ, cujbe, s. f. 1. Bucată de lemn bifurcată la capăt, care se fixează în pământ sau într-un zid și de care se leagă sau se atârnă, cu un lanț, ceaunul deasupra focului. 2. (Reg.) Nuia bine răsucită și pârlită în foc, întrebuințată în loc de frânghie. – Din scr. gužba.

CÚJBĂ, cujbe, s. f. 1. Bucată de lemn, uneori îndoită la un capăt, care se înfige în pămînt sau se fixează într-un zid și de care se atîrna sau se leagă, cu un lanț, ceaunul. După ce se încredință prin întuneric că toate-s în bună rînduială, scapără, aprinse foc și anină ceaunul de mămăligă în cujbă. SADOVEANU, O. A. II 174. Pînă ce Ghiță să așeze ceaunul de mămăligă pe capătul unei cujbe, într-o baie de flăcări... luai șaua și desagii din spetele Pisicuții și o priponii de un țăruș. HOGAȘ, M. N. 66. Să mulg laptele-n găleți Și să-mi fac eu singur slujbă, Crestături făcînd pe cujbă. COȘBUC, P. II 167. 2. (Mold.) Nuia bine răsucită și pîrlită în foc, întrebuințată în loc de frînghie; gînj. – Variantă: gújbă (PĂSCULESCU, L. P. 176) s. f.

cújbă s. f., g.-d. art. cújbei; pl. cújbe

cújbă s. f., g.-d. art. cújbei; pl. cújbe

CÚJBĂ s. (reg.) cocârlă, (Ban. și Transilv.) cocaie. (De ~ se atârnă ceaunul deasupra focului.)

CÚJBĂ s. v. braț, chingă, cocârlă, crivac, furcă, mână, stâlp.

cújbă (cújbe), s. f.1. Nuia flexibilă ce servește la legat. – 2. Partea împletită a biciului. – 3. Lanț cu cîrlig pentru ceaun. – 4. Traversă de piept, la războiul de țesut. – Var. gujbă. Sb. gužba „legătură a plugului” (DAR; cf. Cihac, II, 447), cf. mag. guzsba, ceh. vazba „legătură”. Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 32, credea că este cuvînt dacic. Cf. gînj.Der. (în)cujba, vb. (a înfoi, a curba; a supune; a înmuia, a face să cedeze); încujbătură, s. f. (încovoiere); cujbar, s. n. (cotitură, sinuozitate); cujbi, vb. (Arg., a bate).

CÚJBĂ ~e f. 1) reg. Împletitură din nuiele pârlite la foc, folosită în loc de frânghie. 2) Băț pe care se atârnă ceaunul deasupra focului. /<sb. gužba

cujbă f. 1. lemn fixat oblic în perete, cu crestături, de care se sprijină coada căldării și a ceaunului: cujba ține locul pirostriilor; 2. lemnul încovoiat al luntrei. [Rut. KUJBA, nuia ide salcie].

cújbă f., pl. e (rut. gužba, nuĭa de salcie, sîrb. gužba, șumuĭog, bg. gužba, sarma, d. vsl. gonžba, gonžĭ, legătură, gînj; secuĭește guzsba, cujbă. V. gujbă, gînj, vînj). Lemnu saŭ feru [!] de care se atîrnă ceaunu deasupra foculuĭ (V. cocaĭe și pirosteĭe). Crăcană care susține o macara (un scripț). Cureaŭa care ține lopata legată de scarmos la luntre (numită și salamastră).


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

CÚJBĂ s. (reg.) cocî́rlă, (Ban. și Transilv.) cocáie. (De ~ se atîrnă ceaunul deasupra focului.)

cújbă s. v. BRAȚ. CHINGĂ. COCÎRLĂ. CRIVAC. FURCĂ. MÎNĂ. STÎLP.

cújbă, cujbe, s.f. – (reg.) Dispozitiv (din lemn) pe care se agață căldarea deasupra vetrei; lemn încovoiat. – Cuvânt autohton (Hasdeu, 1894); din srb. gužba „legătură a plugului” (DA, Cihac, cf. DER; DEX, MDA).

cújbă, -e, s.f. – Dispozitiv (din lemn) pe care se agață căldarea deasupra vetrei; lemn încovoiat. – Cuvânt autohton (Hasdeu 1894).

CUJBĂ subst. 1. – Luca, solul lui Ștefăniță Vodă; D-tru (Vel). 2. Cujbulei, D-tru 1590 (Vel), poate același. 3. Prob. Cojboiu (Buc).

Intrare: cujbă
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular cujbă cujba
plural cujbe cujbele
genitiv-dativ singular cujbe cujbei
plural cujbe cujbelor
vocativ singular
plural
Intrare: Cujbă
Cujbă