CUJBĂ, cujbe, s. f. 1. Bucată de lemn, uneori îndoită la un capăt, care se înfige în pămînt sau se fixează într-un zid și de care se atîrna sau se leagă, cu un lanț, ceaunul. După ce se încredință prin întuneric că toate-s în bună rînduială, scapără, aprinse foc și anină ceaunul de mămăligă în cujbă. SADOVEANU, O. A. II 174. Pînă ce Ghiță să așeze ceaunul de mămăligă pe capătul unei cujbe, într-o baie de flăcări... luai șaua și desagii din spetele Pisicuții și o priponii de un țăruș. HOGAȘ, M. N. 66. Să mulg laptele-n găleți Și să-mi fac eu singur slujbă, Crestături făcînd pe cujbă. COȘBUC, P. II 167. 2. (Mold.) Nuia bine răsucită și pîrlită în foc, întrebuințată în loc de frînghie; gînj. – Variantă: gujbă (PĂSCULESCU, L. P. 176) s. f.