cocoța vtr [At: ODOBESCU, S. III, 23 / V: cucuța, gogo~ / Pzi: cocoț, ~țez / E: nct] (Pfm) 1-2 A (se) urca pe ceva Si: a (se) cocoți (1-2). 3 A (se) așeza pe un loc mai ridicat Si: a (se) cocoți (3). 4 (Fig) A promova într-un mod dubios Si: a (se) cocoți (4).

cucută sf [At: LB / V: ~cătă, ~câtă / Pl: ~te și (rar) ~uți / E: ml *cucuta] 1 (Șîc ~-mare) Plantă erbacee, otrăvitoare, din familia umbeliferelor, cu miros urât, cu frunze mari, flori albe și fructe brune-verzui, întrebuințată în medicină Si: (reg) buciniș, duduie, iarba călugărului (Conium maculatum). 2 (Pfm; îe) A fi ca o ~ A fi foarte slab. 3 (Pfm; îe) A mâncat ~ A înnebunit. 4 (Bot; reg) Crucea-pământului (Lycopodium clavatum). 5 (Bot; reg) Ciumăfaie (Datura stramonium). 6 (Reg; șîc ~-de-apă, ~-de-baltă, ~-înveninată, ~-mică) Plantă ierboasă, foarte otrăvitoare, din familia umbeliferelor, cu flori albe dispuse în umbele Si: (reg) buciniș-de-apă, buciniș-de-baltă (Cicuta virosa). 7 (Bot; reg) ~-de-baltă Mărăraș (Oenanthe aquatica). 8 (Reg; șîc ~-de-pădure) Plantă ierboasă, din familia rubiaceelor, cu frunze ascuțite și flori albe dispuse în inflorescențe Si: (Buc) sămcuță (Galium schultesii). 9 (Bot; reg; îc) ~-mică Pătrunjelul-câinelui (Aethusa cynapium). 10 (Bot; reg; îae) Pătrunjel de câmp (Peucedanum oreoselinum). 11 (Bot; reg; îc) ~-sălbatică Îngerea (Selinum carvifolia). 12 (Bot; reg) Hașmaciucă (Anthriscus silvestris). 13 (Bot; reg; îc) ~-mare Angelică (Angelica archangelica). 14 (Bot; reg; lpl) Pliscul-cucoarei (Erodium cicutarium).

cucuța² v vz cocoța

cucuța¹ vi [At: ALRM II/I h. 265 / Pzi: ~țesc / E: ns cf cucuia] (Trs) A colinda.

gogoța v vz cocoța

BUCINIȘ sm. 🌿 1 = ANGHELICĂ ¶ 2 – CUCUTĂ ¶ 3 ~ DE-APĂ, ~ DE-BALTĂ CUCUTĂ-DE-APĂ [bucin].

COCOȚA, cocoț și cocoțez, vb. I. Refl. A se urca pe ceva, a se așeza pe un loc mai ridicat. Păreau cam ciudați moții, cu obiceiul acesta de a se cocoța pe cele mai înalte vîrfuri. BOGZA, Ț. 43. Bozan s-a urcat sus pe scara de sîrmă, la comanda podului rulant. Acolo stă cocoțat de paisprezece ani. SAHIA, N. 33. [Un pui] a sărit pe spatele mamei și, cu piciorușele lui subțiri și fragede ca paiul, i se cocoață după gît. GÎRLEANU, L. 10. Ermil, cocoțat pe capră, mîna caii cu un bici improvizat. SLAVICI, N. I 320. ♦ Fig. A se ridica, a se înălța într-un post sau la o situație nemeritată. Știm ce-a fost la congresul de acum cinci ani [1899]; s-a dovedit că în fruntea mișcării se cocoțaseră niște trădători, și trădătorii s-au dus unde le era locul, în tabăra burgheziei. GALAN, Z. R. 21.

CUCUTĂ, cucute, s. f. Plantă erbacee din familia umbeliferelor, foarte otrăvitoare și cu miros caracteristic, întrebuințată ca medicament (Conium maculatum). Cucuta crește prin ogradă Și polomida-i leagă snopii. GOGA, P. 19. Știți ce i-am dat să beie? Ceai de cucută, fiert la un loc cu un snop de pipăruși roși și dres cu puțintică terbentină. ALECSANDRI, T. 103. Rău e deal cu cucute Și badea cu mîndre multe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 407. ◊ Expr. (Familiar) Doar n-am mîncat cucută (ca să...) = doar n-am înnebunit (ca să...). – Accentuat și: cucută.

A COCOȚA cocoț tranz. A face să se cocoațe. /Orig. nec.

A SE COCOȚA mă cocoț intranz. 1) A se urca pe un loc (mai) înalt. 2) A avansa într-un post sau la o situație fără a merita. /Orig. nec.

CUCUTĂ ~e f. Plantă erbacee din familia umbeliformelor, cu rădăcina și fructele toxice, folosită în farmaceutică. /<lat. cucuta

cocoțà (gogoțà) v. 1. se zice despre păsări când s’așează pe o ramură de copaciu; 2. fig. a se așeza pe ceva înalt sau în locul cel mai bun. [Cf. cucuia].

cucută f. 1. plantă otrăvitoare cu un grețos miros de șoareci; frunzele și fructele-i sunt întrebuințate în medicină (Conium maculatum); 2. otravă, extrasă dintr’această plantă, cu care Atenienii otrăveau pe unii osândiți; Socrate bău cucută. [Lat. vulg. *CUCUTA = clasic CICUTA].

gogoțà v. V. cocoța.

cocóț și -éz (Munt.), cucúț și -éz (Trans.). gogóț și -éz (Mold. Munt.), gurgúț și -éz (Mold.) și popóț și -éz (Munt.), v. tr. (rudă cu cucă, cucuĭ, gurguĭ, cocuță. – El cocoață, să cocoațe). Pun ceva prea sus: a cocoța un pahar pe dulap, (fig.), un calic în capu meseĭ. V. refl. Cocoșu s’a cocoțat pe gard, (fig.), Țiganu pe tron.

cucútă și (est) cúcută f., pl. e (lat. cucúta, din cĭcúta, cucută; pv. cocuda; fr. cigüe, vfr. ceue; alb. kukută; sîrb. kukuta). O plantă umbeliferă, veninoasă (conium maculátum). Veninu acesteĭ plante: Socrate bău cucută. V. buciniș, dudaĭe.

cucúț și -éz, V. cocoț.

gogóț, V. cocoț.

cocoța (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cocoț, 3 cocoață; conj. prez. 1 sg. să cocoț, 3 să cocoațe; imper. 2 sg. afirm. cocoață

cucută (plantă otrăvitoare) s. f., g.-d. art. cucutei; pl. cucute

cucută-de-apă (plantă) s. f., g.-d. art. cucutei-de-apă; pl. cucute-de-apă

cucută-de-pădure (plantă) s. f., g.-d. art. cucutei-de-pădure; pl. cucute-de-pădure

cocoța (a ~) vb., ind. prez. 3 cocoață

cucută s. f., g.-d. art. cucutei; pl. cucute

!cucută-de-apă (plantă) s. f., g.-d. art. cucutei-de-apă; pl. cucute-de-apă

!cucută-de-pădure (plantă) s. f., g.-d. art. cucutei-de-pădure; pl. cucute-de-pădure

cocoța vb., ind. prez. 1 sg. cocoț, 3 sg. și pl. cocoață

cucută s. f., pl. cucute

cucută-de-apă s. f.

cucută-de-pădure s. f.

cocoța (ind. prez. 1 sg. cocoț, 3 sg. și pl. cocoață)

cucută

cocoța (cocoțez, cocoțat), vb. – A se urca, a se așeza pe un loc mai ridicat. – Var. cucuța, gogoța. Probabil der. de la rădăcina expresivă coc, cf. cucă „culme, vîrf”, cucuia „a se urca” (Pușcariu 424). Este puțin probabilă legătura cu cocoș pe care o propun Cihac, II, 67 și Tiktin. După Giuglea, Dacor., I, 495, din lat. cucutium; mai tîrziu, Giuglea, Dacor., IV, 1554, a propus un lat. *concaptiāre, de asemenea dificil.

cucută (cucute), s. f. – 1. Plantă, dudău (Conium maculatum). – 2. Nume care se dă uneori, greșit, plantei Heracleum spondylium în Trans., și laurului (Datura stramonium) în Banat. – Mr. cucută. Lat. *cucuta, var. vulgară de la cicuta (la Pușcariu 427; Densusianu, Rom., XXXIX, 332; Candrea-Dens., 423; REW 1909; Rosetti, I, 59; DAR); aceeași alterare a vocalismului apare în alb. kukutë (poate provine din rom.), prov. coucudo, dial. din Saintoge, coucu, berri. cocue. Der. cucuțea (var. cucuțel), s. f. (plantă, Oenanthe Phellandrium), pe care Pascu, I, 71, îl derivă nefondat, din lat. cucutia „nume al unui fruct necunoscut”. – Din rom. provine sb. kukùta, kùkuta (Candrea, Elemente, 406; Berneker 641), pe care Cihac, III, 86, îl considera etimon al rom.

CUCUTÁ (SAN JOSÉ DE CUCUTÁ), oraș în N Columbiei, în apropierea graniței cu Venezuela; 398 mii loc. (1985, cu suburbiile). Nod de comunicații. Ind. textilă, a tutunului și a cafelei. Universitate.

CUCUTA, Tatul (17 B IV 83), < subst.

Cucuța v. Coc 11.

COCOȚA vb. v. cățăra.

CUCUTĂ s. (BOT.) 1. (Conium maculatum) (pop.) dudău, (reg.) buciniș, barba-călugărului. 2. cucută-de-apă (Cicuta virosa) = cucută-mică, (reg.) buciniș-de-apă, buciniș-de-baltă, cucută-înveninată; cucuta-de-pădure (Galium schultesii) = (Bucov.) sămcuță; cucută-mică v. cucută-de-apă.

COCOȚA vb. a se cățăra, a se ridica, a se sui, a se urca, (pop.) a se aburca, a se țuțuia, (reg.) a se burica, a se cucuia, a se găibăra, a se popoța, a se zgăibăra, (prin Transilv.) a se pupuia, (prin Olt.) a se suliga. (S-a ~ pe zid.)

CUCUTĂ s. (BOT.) 1. (Conium maculatum) (pop.) dudău, (reg.) buciniș, barba-călugărului. 2. cucută-de-apă (Cicuta virosa) = cucută-mică, (reg.) buciniș-de-apă, buciniș-de-baltă, cucută-înveninată; cucută-de-pădure (Galium schultesii) = (Bucov.) sămcuță; cucută-mică (Cicuta virosa) = cucută-de-apă, (reg.) buciniș-de-apă, buciniș-de-baltă, cucută-înveninată.

cocoțá, cocoțez, (cucuța), v.r. A se cățăra; a se urca (pe ceva mai ridicat). – Probabil din rădăcina coc, cf. cucă „culme, vârf”, cucuia „a se urca” (DER); lat. *cucutiare, der. de la cucutium „glugă”, a dezvoltat și sensul de „înălțime, vârf (de deal sau munte)”, cf. sin. gurguța (Pușcariu, Loșonți).

cucuțá¹, v.r. v. cocoța („a se cățăra”).

cucuțá², (cocuța), v.t. (reg.) A ura. ■ A cucuța, obicei practicat exclusiv de copii, în dimineața de Crăciun, în zona Codrului: „Copiii de 4-5 ani umblă în dimineața zilei de Crăciun a cucuța. De data aceasta nu mai colindă, ci spun numai: «Bună dimineața lui Crăciun!», iar după ce primesc darurile (nuci, colaci, mere), rostesc urări de tipul: «Câte paie pă casă / Atâtea băncute pe masă!»” (D. Pop, 1978: 50). ■ Atestat în Trans., în var. cucuia. – Cf. cucuia (MDA); sau cf. cocuț „pâinișoară pentru colindători”.

cocoța, cocoțez, (cucuța), vb. refl. – A se cățăra (Faiciuc, 2008); a se urca (pe ceva mai ridicat). – Et. nec. (MDA); probabil din rădăcina coc, cf. cucă „culme, vârf”, cucuia „a se urca” (DER); lat. *cucutiare, der. de la cucutium „glugă”, a dezvoltat și sensul de „înălțime, vârf (de deal sau munte)”, cf. sin. gurguța (Pușcariu, Loșonți).

cucuța, vb. tranz. – (reg.) A ura. Obicei de Crăciun în Țara Codrului: „Copiii de 4-5 ani umblă în dimineața zilei de Crăciun a cucuța. De data aceasta nu mai colindă, ci spun numai: «Bună dimineața lui Crăciun!», iar după ce primesc darurile (nuci, colaci, mere), rostesc urări de tipul: «Câte paie pă casă / Atâtea băncute pe masă!»” (D. Pop, 1978: 50). Atestat în Trans., în var. cucuia. – Cf. cucuia (MDA).

cucuța, vb. tranz. – A ura. Obicei de Crăciun în Țara Codrului: „Copiii de 4-5 ani umblă în dimineața zilei de Crăciun «a cucuța». De data aceasta nu mai colindă, ci spun numai: «Bună dimineața lui Crăciun!», iar după ce primesc darurile (nuci, colaci, mere), rostesc urări de tipul: «Câte paie pă casă / Atâtea băncute pe masă!»” (D. Pop 1978: 50). – Et. nec.