cotiugar sm vz cotigar

COTIUGAR s. n. v. cotigar².

cotĭugár m. Cel ce conduce cotĭuga. S. n., pl. e. Mold. nord. Cotĭugă.

COTIGAR², cotigari, s. m. (Pop.) Persoană care are o cotigă sau cară cu cotiga. [Var.: cotiugar s. m.] – Cotigă + suf. -ar.

COTIGAR¹, cotigare, s. n. (Pop.) Căruță joasă și lungă cu care se transportă poveri. [Var.: cotiugar s. n.] – Contaminare între cotigă și car.

cotigar [At: D. ZAMFIRESCU, CONV. LIT. XLIII, 915 / V: ~iugar / Pl: ~i sm și ~e sn / E: cotigă + -ar] 1-6 sm Persoană care are o cotigă (1, 3-7) Si: cotijnic (1-6). 12 sm Persoană care cară cu cotiga (1, 3-7) Si: cotijnic (7-12). 13 sn Căruță lungă și joasă cu care se transportă greutăți mari.

COTIGAR², cotigari, s. m. Persoană care are o cotigă sau cară cu cotiga. [Var.: cotiugar s. m.] – Cotigă + suf. -ar.

COTIGAR¹, cotigare, s. n. Căruță joasă și lungă cu care se transportă poveri. [Var.: cotiugar s. n.] – Contaminare între cotigă și car.

COTIGAR¹, cotigari, s. m. Persoană care are o cotigă sau cară cu cotiga. V. căruțaș.

COTIGAR², cotigare, s. n. (Și în forma cotiugar ) Căruță joasă și lungă, trasă de cai sau de boi, cu care se transportă poveri. Un cotiugar cu fîn de unde ronțăia molcom un cal. C. PETRESCU, Î. II 104. Sub ale razelor mănunchiuri Stă răsturnat pe cotiugar, Cu brațele ca niște trunchiuri. LESNEA, I. 110. – Variantă: cotiugar s. n.

COTIGAR ~i m. Persoană care transportă greutăți cu cotiga. /cotigă + suf. ~ar

cotigar¹ (căruță) (rar) s. n., pl. cotigare

cotigar² (persoană) (rar) s. m., pl. cotigari

cotigar¹ (persoană) (rar) s. m., pl. cotigari

cotigar² (căruță) (rar) s. n., pl. cotigare

cotigar (căruță) s. n., pl. cotigare

cotigar (persoană) s. m., pl. cotigari