consuna vi [At: COSTINESCU / Pzi: consun / E: fr consonner] 1 (Muz) A produce o consonanță. 2 (Trs; Buc) A fi de acord.

CONSUNA vb. I. intr. A produce o consonanță. ♦ (Fig.) A se armoniza, a se acorda. [P.i. 3. consună, var. consona vb. I. / cf. fr. consonner, după suna].

CONSUNA vb. intr. a produce o consonanță. ◊ (fig.) a se armoniza, a se acorda. (< fr. consoner)

A CONSUNA pers. 3 consună intranz. (despre sunete muzicale) A produce o consonanță. /<fr. consonner

CONSOANĂ, consoane, s. f. Sunet al vorbirii produs în anumite puncte ale canalului fonator prin închiderea (urmată de deschidere bruscă) sau prin strâmtoarea acestuia; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. – Din fr. consonne, lat. consona.

consoană sf [At: NEGRUZZI, S. I, 348 / V: (înv) ~sună / Pl: ~ne / E: fr consonne, lat consona] (Grm) 1 Sunet al vorbirii produs în diferite puncte ale canalului fonator prin închiderea sau strâmtorarea acestuia. 2 Semn grafic care reprezintă o consoană (1).

consună sf vz consoană

CONSOANĂ, consoane, s. f. Sunet al vorbirii format din zgomote produse în diferite puncte ale canalului fonator prin închiderea (urmată de deschidere bruscă) sau prin strâmtoarea acestuia; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. – Din fr. consonne, lat. consona.

CONSOANĂ, consoane, s. f. (În opoziție cu vocală) Sunet al vorbirii format mai ales din zgomote produse fie prin închiderea totală și deschiderea bruscă a canalului vorbitor într-un punct oarecare al parcursului său, fie prin strîmtarea lui.

CONSOANĂ s.f. Sunet format în special din zgomote produse în diferite puncte ale canalului fonator prin închiderea sau strîmtarea acestuia; consonantă; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. [< lat. consona, cf. fr. consonne].

CONSONA vb. I. v. consuna.

CONSOANĂ s. f. sunet format în special din zgomote produse în diferite puncte ale canalului fonator prin închiderea sau strâmtarea acestuia; consonantă. (< fr. consonne, lat. consona)

CONSOANĂ ~e f. 1) Sunet al vorbirii produs la trecerea curentului de aer prin canalul fonator, în care întâmpină obstacole. 2) Semn grafic care notează un asemenea sunet. [G.-D. consoanei] /<fr. consonne, lat. consona

consoană f. literă ce nu se poate rosti decât alăturându-i-se o vocală.

*consoánă, V. consonántă.

*consonánt, -ă adj. (lat. cónsonans, -ántis, care sună împreună. V. disonant). Format din consonanțe: acord consonant, cuvinte consonante. S. f., pl. e. Gram. Literă care nu se poate pronunța de cît în unire c’o vocală, ca b, d, n, v ș. a. – Și consoană, f., pl. e (fr. consonne, d. lat. cónsona).

*consún, a -á v. intr. (lat. cónsono, -áre, sun împreună). Concord, mă potrivesc, sînt în consonanță.

consuna (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. consun, 3 consună, imperf. 1 consunam; conj. prez. 1 sg. să consun, 3 să consune

consuna (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 3 consună

consuna vb., ind. prez. 3 sg. și pl. consună

consoană s. f., g.-d. art. consoanei; pl. consoane

+literă-consoană s. f., g.-d. art. literei-consoană; pl. litere-consoană

consoană s. f., g.-d. art. consoanei; pl. consoane

consoană s. f., g.-d. art. consoanei; pl. consoane

consoană

CONSUNA vb. v. concorda, corespunde, potrivi.

consuna vb. v. CONCORDA. CORESPUNDE. POTRIVI.

CONSOANĂ s. (FON.) consonantă, (înv.) neglasnică, soglasnică. (Vocale și ~.)

CONSOANĂ s. (FON.) consonantă, (înv.) neglasnică, soglasnică. (Vocale și ~.)

CONSOANĂ s. f. (< lat. consona, fr. consonne): sunet format în special din zgomote produse fie prin închiderea totală și deschiderea bruscă a canalului vorbitor într-un punct oarecare al parcursului său, fie prin strâmtarea lui. ◊ ~ simplă: c. pronunțată și notată o singură dată, ca în exemplele câine, bună, ține etc. ◊ ~ dublă (geminată): c. repetată în pronunțare și în scriere, ca în exemplele înnoptare, înnegrit, înnoda, interregional, superrapid etc. ◊ ~moale (muiată): c. articulată suplimentar prin apropierea părții de jos a limbii de palatul gurii ca pentru rostirea unui i, deoarece se află înaintea unui i, ca în exemplele pisc – crapi (notat: crap’), binoclu – crabi (notat: crab’), mioară – pomi (pom’), fiori – cartofi (cartof’), vioară – morcovi (morcov’) etc. ◊ ~ tare (dură, nemuiată): c. care nu se articulează suplimentar, deoarece nu se află înaintea unui i, ca în exemplele pas – crap, bec – iarbă, morun – steme, fum – pantof, vagon – zugrav etc. ◊ ~ oclusivă (implozivă, explozivă): c. care se pronunță prin închiderea (ocluzia, implozia) și deschiderea (explozia) cu zgomot (explozivă) a canalului vorbitor. Astfel: b, c (notat k), d, g, p, t. ◊ ~ semioclusivă (africată): c. care se pronunță prin închiderea și deschiderea treptată, nu bruscă a canalului vorbitor, urmate de o constricție a acestuia; c. care începe cu o ocluziune și se termină ca o fricativă, fără să-și schimbe punctul de articulație, ca č, ğ și ț. ◊ ~ constrictivă (fricativă): c. pronunțată prin strâmtarea canalului vorbitor și prin frecarea aerului de pereții acestuia, ca f, h, j, s, ș, v, z. Deoarece în pronunțarea consoanelor j, s, ș, z frecarea aerului seamănă cu un șuierat, aceste consoane au fost numite șuierătoare, spirante, sibilante sau siflante. ◊ ~ lichidă: c. pronunțată cu prelungire, ca o vocală, cum sunt l și r. ◊ ~ labială (rotunjită): c. articulată cu participarea buzelor, ca b, m, p, f și v. ◊ ~ bilabială: c. pronunțată prin apropierea sau prin închiderea buzelor, ca b, m și p. ◊ ~ labiodentală: c. pronunțată cu ajutorul buzei de jos prin atingerea dinților incisivi superiori, ca f și v. ◊ ~ dentală (alveolară): c. pronunțată prin atingerea dinților incisivi cu vârful limbii, ca d, t, ț, s, z, l, n și r. ◊ ~ apicoalveolară: c. articulată de vârful sau apexul limbii prin apropierea (atingerea) alveolelor, ca d, l, n. ◊ ~ apicodentală: c. articulată de vârful sau apexul limbii, care atinge sau se apropie de dinții superiori, ca t și ț. ◊ ~ prepalatală: c. pronunțată prin atingerea părții anterioare a palatului gurii cu partea anterioară a limbii, cum sunt č, ğ, j și ș. ◊ ~ palatală: c. pronunțată prin atingerea părții de jos a limbii de palat, cum sunt k’ și g’. ◊ ~ velară (guturală): c. pronunțată prin atingerea vălului palatului gurii cu rădăcina limbii, ca de exemplu c și g. ◊ ~ labio-velară: c. pronunțată simultan prin închiderea velară și prin rotunjirea buzelor, ca sunetul qu (cv) în lat. aqua „apă”. ◊ ~ laringală: c. pronunțată cu un zgomot de fricțiune în laringe, ca h. ◊ ~ surdă (afonă): c. pronunțată fără vibrarea coardelor vocale, fără „voce”, ca f, h, c, k’, č, p, s, ș, t și ț. ◊ ~ sonoră: c. pronunțată cu vibrarea coardelor vocale, cu „voce”, ca b, d, g, g’, ğ, j, v, z, l, m, n, r. ◊ ~ sonantă: c. pronunțată fără zgomot, deoarece canalul vorbitor este strâmtat sau închis la producerea ei, ca l, m, n și r. ◊ ~ nazală: c. sonantă care se pronunță prin coborârea vălului palatului gurii și prin trecerea curentului de aer în lungul foselor nazale, ca m și n. ◊ ~ laterală: c. sonantă care se pronunță prin atingerea alveolelor incisivilor superiori cu vârful limbii și printr-un ușor zgomot de fricțiune realizat de aerul care iese din cele două deschizături laterale de pe marginile limbii, ca l. ◊ ~ vibrantă: c. sonantă care se pronunță prin vibrarea repetată a vârfului limbii în momentul atingerii ușoare a alveolelor incisivilor superiori, ca r. ◊ ~ linguală: c. care se pronunță cu ajutorul limbii. Sunt c. linguale dentalele, prepalatalele, palatalele și velarele (v. mai sus). ◊ ~ palatalizată: c. care își schimbă locul de articulație în regiunea palatului dur al gurii, care se transformă, în vorbirea regională, din consoană nepalatală în consoană palatală. Astfel, consoana p se transformă în k’ în cuvintele picior, piept, piatră etc. – kicior, kept, katră. ◊ ~ labializată: c. care se pronunță însoțită de o rotunjire a buzelor, ca în cazul vocalei u. Astfel: consoana c în pronunțarea regională a cuvântului fac (> făcu). ◊ ~ intervocalică c. aflată între două vocale. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).