CONSTRUCȚIE, construcții, s. f. 1. Clădire executată din zidărie, lemn, metal, beton etc., pe baza unui proiect, care servește la adăpostirea oamenilor, animalelor, obiectelor etc.; spec. casă, edificiu, clădire. 2. Faptul de a construi. ◊ Loc. adj. și adv. În construcție = (aflat) în cursul procesului de construire. ♦ Alcătuire, compunere, structură. 3. (La pl.) Ramură a economiei naționale care are ca obiect efectuarea de construcții (1); ramură a tehnicii care se ocupă cu studiul, proiectarea și executarea construcțiilor. ◊ Construcții de mașini = ramură a industriei care produce mașini, instalații, utilaje, mijloace de transport etc.; ramură a tehnicii care se ocupă cu studiul, proiectarea și construirea instalațiilor, mașinilor etc. 4. (Lingv.) Grup de cuvinte între care există anumite raporturi sintactice; grup stabil de cuvinte. ♦ Mod de a grupa cuvintele în propoziții și propozițiile în fraze. – Din fr. construction, lat. constructio. repeat  definiție circulară

construcție sf [At: NEGRUZZI, S. I, 9/ V: (înv) ~ione / Pl: ~ii / E: fr construction, lat constructio] 1 Clădire executată, pe baza unui proiect, din zidărie, lemn, metal, beton, care servește la adăpostirea oamenilor, animalelor, obiectelor etc. 2 (Spc) Casă. 3 Construire. 4-5 (Îljv) În ~ Aflat în cursul procesului de construire. 6 Alcătuire. 7 (Lpl) Ramură a economiei naționale care are ca obiect efectuarea de clădiri, edificii. 8 (Lpl) Ramură a tehnicii care se ocupă cu studiul, proiectarea și executarea clădirilor. 9 (Îs) ~ii de mașini Ramură de bază a industriei care produce mașini-unelte, utilaje, mijloace de transport etc. 10 Ramură a științelor care se ocupă cu studiul, proiectarea și construirea instalațiilor. 11 (Lin) Grup de cuvinte între care există anumite raporturi sintactice. 12 (Lin) Mod de a grupa cuvintele în propoziții, propozițiile în fraze potrivit regulilor gramaticale ale unei limbi. 13 (Îs) ~ geometrică Reprezentare grafică prin linii a conturului unei figuri determinate. 14 (Nob) Fizic.

CONSTRUCȚIE, construcții, s. f. 1. Clădire executată din zidărie, lemn, metal, beton etc., pe baza unui proiect, care servește la adăpostirea oamenilor, animalelor, obiectelor etc.; spec. casă, edificiu, clădire. 2. Faptul de a construi. ◊ Loc. adj. și adv. În construcție = (aflat) în cursul procesului de construire. ♦ Alcătuire, compunere, structură. 3. (La pl.) Ramură a economiei naționale care are ca obiect efectuarea de construcții (1); ramură a tehnicii care se ocupă cu studiul, proiectarea și executarea construcțiilor. ◊ Construcții de mașini = ramură de bază a industriei care produce mașini-unelte, utilaje, mijloace de transport etc.; ramură a științelor care se ocupă cu studiul, proiectarea și construirea instalațiilor, mașinilor etc. 4. (Lingv.) Grup de cuvinte între care există anumite raporturi sintactice; grup stabil de cuvinte; mod de a grupa cuvintele în propoziții și propozițiile în fraze. – Din fr. construction, lat. constructio.

CONSTRUCȚIE construcții, s. f. 1. Faptul de a construi; construire. Baza dezvoltării întregii economii industria grea, și îndeosebi industria construcției de mașini, creată în anii regimului de democrație populară este în continuă creștere și produce mașini și utilaj necesar dezvoltării celorlalte ramuri ale industriei și mecanizării agriculturii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2751. Peste un sfert de ceas Crîngașu telefona la județeană, arătînd că lemnul pentru construcție a fost adus. CAMILAR, TEM. 281. ◊ (Referitor la perioada de trecere de la capitalism la socialism și de la socialism la comunism) Una din principalele probleme ale construcției de partid și de stat este problema alegerii, repartizării și educării cadrelor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2686. Cauza internaționalismului proletar, cauza Uniunii Sovietice sînt strîns legate de cauza construcției socialismului în fiecare țară. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 110, 1/1. ◊ Loc. adj. și adv. În construcție = (aflat) în cursul procesului de construire. Case în construcție. ♦ Alcătuire, compunere. Dar puterea adevărat uimitoare în mînuirea limbii romînești o arată Coșbuc în construcția strofei. GHEREA, ST. CR. III 378. 2. (Concretizat) Lucru construit (ca întreg sau ca parte constitutivă a unui întreg); (în special) clădire, casă, edificiu. Marile construcții au devenit adevărate școli de însușire a tehnicii celei mai noi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2676. Podul de la Drăgășani... măsoară patru sute de metri și nenumărate picioare de piatră îi susțin lunga construcție metalică. BOGZA, C. O. 331. Ajungea lîngă uriașe construcții neisprăvite, înălțînd pereți de cărămizi roșii. C. PETRESCU, î. II 158. 3. Alăturare a unor părți de vorbire sau de propoziție în conformitate cu regulile gramaticale. La baza limbii literare artistice stă alegerea construcțiilor gramaticale, a vocabularului, a expresiilor strîns legate de intenția, de planul și scopul lucrării artistice. L. ROM. 1953, nr. 1, 96. – Pronunțat: -ți-e. – Variantă: (învechit) construcțiune s. f.

CONSTRUCȚIUNE s. f. V. construcție.

CONSTRUCȚIE s.f. 1. Faptul de a construi: construire. ♦ Alcătuire, compunere. 2. (Concr.) Lucru construit, clădire, lucrare, edificiu. 3. Aranjamentul, aranjarea cuvintelor potrivit regulilor gramaticale ale unei limbi. [Gen. -iei, var. construcțiune s.f. / cf. fr. construction, lat. constructio].

CONSTRUCȚIUNE s.f. v. construcție.

CONSTRUCȚIE s. f. 1. faptul de a construi; construire. ◊ alcătuire, compunere. 2. clădire, lucrare, edificiu. ◊ (pl.) ramură a economiei naționale care are ca obiect executarea clădirilor. 3. ~ i de mașini = ramură a industriei care produce mașini, unelte, instalații, utilaje. 4. grup (stabil) de cuvinte între care există anumite raporturi gramaticale. ◊ mod de aranjare a cuvintelor în propoziție și a propozițiilor în frază. (< fr. construction, lat. constructio)

construcție-anexă s. f. Construcție care se adaugă alteia deja existente ◊ „La Piatra-Neamț o construcție-anexă va suplimenta cu 114 locuri capacitatea de cazare a hotelului «Central».” R.l. 17 XII 77 p. 5 (din construcție + anexă)

construcții-montaj s. f. ◊ „Ministerul Construcțiilor Industriale a realizat volumul producției de construcții-montaj pe întregul cincinal.” R.l. 9 X 70 p. 4. ◊ „Strada noastră a ajuns să fie prilej de discuție [...] trustul de construcții-montaj începuse s-o modernizeze anul trecut prin aprilie.” R.l. 17 IV 75 p. 5; v. și 1 II 75 p. 3 (din construcție + montaj)

CONSTRUCȚIE ~i f. 1) Proces de construire. 2) Obiectiv care se construiește. 3) Obiectiv construit. 4) Ansamblu al tehnologiilor care permit construirea diferitelor obiective. 5) Industrie care se ocupă de construirea diferitelor obiective. 6) lingv. Grup stabil de cuvinte. 7) Mod de eșalonare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze. [Art. construcția; G.-D. construcției; Sil. -ți-e] /<fr. construction, lat. constructio, ~onis

construcți(un)e f. 1. edificiu construit; 2. dispozițiunea diferitelor părți ale unui edificiu, ale unei mașini; 3. Gram. așezarea vorbelor și a propozițiunilor după regulele limbei.

*construcțiúne f. (lat. constrúctio, -ónis. V. de- și in-strucțiune). Acțiunea de a construi. Dispozițiunea părților unuĭ edificiŭ. Edificiŭ. Gram. Așezarea cuvintelor în frază: construcțiunea frazeĭ germane e greoaĭe. – Și -úcție.

construcție (desp. -ți-e) s. f., art. construcția (desp. -ți-a), g.-d. art. construcției; pl. construcții, art. construcțiile (desp. -ți-i-)

construcție (-ți-e) s. f., art. construcția (-ți-a), g.-d. art. construcției; pl. construcții, art. construcțiile (-ți-i-)

construcție s. f. (sil. -ți-e), art. construcția (sil. -ți-a), g.-d. art. construcției; pl. construcții, art. construcțiile (sil. -ți-i-)

construcție

CONSTRUCȚIE s. 1. v. construire. 2. v. casă.

CONSTRUCȚIE s. 1. clădire, construire, durare, înălțare, ridicare, zidire, (livr.) edificare. (~ unui nou spital.) 2. (concr.) casă, clădire, imobil, zidire, (înv.) ziditură. (O ~ modestă.)

CONSTRUCȚIE. Subst. Construcție, clădire, edificiu, zidire, zidărie. Construcție civilă; casă, clădire, imobil, locuință, bloc, blochaus (rar), vilă, conac, culă (înv.), palat, castel; terasă, pavilion, belvedere, rotondă. Clădiri oficiale: instituție, așezămînt, stabiliment (ieșit din uz), reședință; teatru, operă, ateneu, ateneu popular, casă de cultură, cămin cultural, sală de concerte; muzeu, expoziție. Construcții sanitare: spital, policlinică, sanatoriu, bolniță (înv.), dispensar; maternitate, casă de nașteri; casă de odihnă. Construcții sportive: stadion, teren de sport, arenă; amfiteatru; sală de sport; bazin de înot, piscină; velodrom; kartodrom; hipodrom. Sat olimpic. Construcții turistice: hotel, motel, han, cabană, camping, casă de vînătoare. Construcții industriale: uzină, fabrică; hală; secție, atelier; turn; pavilion. Construcții hidrotehnice: dig, stăvilar, baraj; ecluză; canal; hidrocentrală. Construcții feroviare: gară; peron; depou; scanton; tunel; pod, viaduct. Construcții anexe: adăpost, șopron, șură, grajd, saivan (reg.), saia (reg.), olum (reg.), colniță (reg.), slon (reg.); magazie, siloz, doc; garaj. Construcții militare: fortificație; cetate, cetățuie (dim.), fort, redută, fortăreață, cazemată, bastion, meterez; turn, culă, donjon. Așezăminte de cult: biserică, catedrală, bazilică, templu, mănăstire, capelă, paraclis. Construcții monumentale: monument; obelisc, coloană; piramidă; mauzoleu, panteon; cavou, criptă, osuar. Construcție, construire, edificare, clădit, zidărie, zidărit. Șantier de construcții. Arhitectură, arhitectonie (înv.). Constructor, clăditor (rar), arhitect, proiectant, ziditor, zidar. Adj. Zidit. Arhitectural, arhitectonic; edilitar; imobiliar. Vb. A construi, a clădi, a zidi, a zidui (rar), a dura, a înălța, a edifica, face (a ridica) o construcție. A proiecta, a face un proiect. A pune piatra de temelie; a ridica schelele; a pune cărămizi; a turna beton; a cimenta; a finisa; a da în folosință. Adv. Arhitectonicește (rar). V. adăposturi pentru animale, apărare, așezămînt de cult, local, locuință, magazie, monument, obstacol.

CONSTRUCȚIE s. f. (cf. fr. construction, lat. constructio): structură; grup de cuvinte între care există anumite raporturi gramaticale. Se poate vorbi astfel despre c. substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale, interjecționale, prepoziționale și conjuncționale. C. pot fi asimilate locuțiunilor. ◊ ~ gramaticală: orice tip de îmbinare de elemente gramaticale. Astfel: un numeral adverbial: de două ori, de trei ori; o locuțiune: băgare de seamă, numai ochi și urechi, a căuta nod în papură, din vreme-n vreme etc.; o formă de viitor așa-zis popular: am să merg, o să fac; o îmbinare între pronumele relativ ce și un infinitiv, după verbele a fi și a avea: nu-i ce vinde, n-are ce spune; o îmbinare între un infinitiv sau un gerunziu al unui verb copulativ și un adjectiv: a fi om, fiind neatent etc. ◊ ~ numeral: c. gramaticală ce reprezintă un numeral distributiv sau un numeral adverbial. Astfel: câte doi, câte zece; de două ori, de zece ori etc. ◊ ~ locuțională: orice tip de locuțiune (substantivală, adjectivală, pronominală, verbală, adverbială, interjecțională, prepozițională și conjuncțională). Astfel: punct de vedere, bătaie de cap; în floarea vârstei, numai piele și os; cine știe cine, cine știe ce; a-și lua inima-n dinți, a o lua la sănătoasa; de-a berbeleacul, din loc în loc; na-ți-o bună!, păcatele mele!; de jur împrejurul, în conformitate cu; din pricină că, în caz că etc. ◊ ~ perifrastică: perifrază (v.) cu valoare de imperfect, de perfect compus, de mai mult ca perfect sau de viitor. Astfel: erau trecând („treceau”), e plecat („a plecat”), eram ajuns („ajunsesem”), am să vorbesc („voi vorbi”) etc. C. perifrastice sunt însă și cele în care apar auxiliarele morfologice (formele compuse ale timpurilor). ◊ ~ infinitivală relativă: c. alcătuită dintr-un infinitiv fără morfem și un pronume sau un adverb relativ, precedată de verbul a fi sau de verbul a avea. În raport cu sensurile acestor două verbe (de „a exista” și „a poseda”) ea poate avea fie funcție de subiect, fie funcție de complement direct (de aici denumirea primului tip de c. infinitivală relativă subiectivă și a celui de-al doilea de c. infinitivală relativă obiectivă): „Când e minte nu-i ce vinde” (Folclor); „...a făcut o colibă ca să aibă unde dormi peste noapte” (Folclor). ◊ ~ nominală infinitivală: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la infinitiv și un adjectiv sau un substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește diferite funcții sintactice (subiect, complement direct, complement indirect etc.): „A fi om e lucru mare!”; „Oamenii ar putea fi florile pământului” (Z. Stancu); „De-a fi-n vecii o strajă mă-nspăimânt” (T. Arghezi). ◊ ~ nominală gerunzială: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la gerunziu și un adjectiv sau substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește diferite funcții sintactice (complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial concesiv etc.): „Nemaifiind pribeag / De-atunci înainte, / Aduceri aminte / M-or troieni cu drag” (M. Eminescu); „Fiind un cerșetor nemernic, precum ești, îți place friptura de pui în țiglă?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ nominală de supin: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la supin și un substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește funcția de circumstanțial de relație: „De rămas repetent nici nu poate fi vorba”. ◊ ~ asindetică (asindet): c. în care topica devine un mijloc de exprimare a raporturilor sintactice în locul conjuncțiilor care lipsesc. În c. asindetică topica este fixă; poziția propozițiilor nu se poate schimba, deoarece se modifică raportul existent și sensul comunicării. Astfel, numai cu topica de mai jos și cu o intonație corespunzătoare, propoziția a doua din fraza „Ai avut două pâini întregi, doi lei ți se cuvin (Ion Creangă) este o propoziție coordonată conclusivă sau o propoziție coordonată disjunctivă, ca în fraza ”Taie-mă, nu mă tăia, / Nu mă las de prada mea„ (V. Alecsandri). De asemenea, numai cu topica de mai jos și cu o intonație specifică propoziția de la începutul frazei Ai carte, ai parte” este o propoziție subordonată condițională juxtapusă. ◊ ~ comparativă: c. reprezentantă a unei comparații. Astfel: „E un calendar mic, cu foile cât niște frunze” (Em. Gârleanu); „Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, /Orizonu-ntunecându-l vin săgeți de pretutindeni” (M. Eminescu); „...pe albia gârlei a început să se prelingă, asemeni unui șarpe cenușiu..., un șuvoi de apă tulbure” (Z. Stancu). v. și comparație. ◊ ~ eliptică: c. cu un termen neexprimat, dar presupus. Poate fi alcătuită din substantiv, adjectiv sau verb la un mod nepredicativ, precedat de adverbul de mod de precizare chiar sau de negația nici, de prepoziția fără, de conjuncția coordonatoare disjunctivă fie sau de conjuncția subordonatoare concesivă deși și este izolată de restul comunicării prin virgulă: „Chiar director, nu poate rezolva problema”; „Chiar bună, n-o poate bea”; „Chiar alergând, nu-l mai poate ajunge”; „Chiar obligat, nu poate spune asta”; „Nici responsabilă, nu poate face mare lucru”; „Nici frumoasă, nu-l poate atrage”; „Nici fugind, nu te poți ține de el”; „Nici rugat, nu mai acceptă”; „Fără a fi ajutat, s-a descurcat totuși”; „Să nu spui nimănui – fie frate, fie prieten, fie rudă”; „Felix, deși la începutul studiilor, înțelese” (G. Călinescu); „Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul” (V. Alecsandri); „Deși bolnav, a avut puterea de a o citi”. C. eliptice sunt considerate și propozițiile cărora le lipsește o parte de propoziție (v. elipsă). ◊ ~ incidentă: c. izolată între virgule sau între liniile de pauză, într-un loc neașteptat din cadrul unei comunicări. Poate lipsi fără ca sensul acesteia să se schimbe. Este intonată special cu pauză înainte și după rostire și poate fi reprezentată printr-o sintagmă sau chiar printr-o propoziție sau frază ce exprimă atitudinea vorbitorului față de gândirea expusă, precizări sau motivări ale acestuia în legătură cu ceea ce pare vag în comunicare: din fericire, din nefericire, din păcate, cu părere de rău, pe drept cuvânt, într-adevăr, în definitiv, la urma urmei; după mine, după părerea mea; mă rog, mă înțelegi, în fine; doamne ferește, nu-i așa; știu eu, mai știi, cine știe, pe cât se pare, pe cât (precum) se vede, dacă nu mă înșel, să nu-mi uit vorba, se pare, se vede etc. – „Erau, precum se vede, aceste cuvinte, niște vorbe din cale-afară de grave, de infamante” (L. Blaga); „Erai, mi se pare, în slujbă” (Em. Gârleanu). v. și parte de propoziție, propoziție și frază.