consistență a [At: STAMATI, D. / V: (înv) ~tan~ / Pl: ~țe / E: fr consistance] 1 Stare a unui corp lichid care începe a se îngroșa Si: consolidare (1). 2 Grad de soliditate a unui corp, a unei materii etc. 3 Rezistență opusă de un corp sau de un material la deformare sau sfărâmare Si: soliditate, tărie. 4 (Fig) Tărie de caracter Si: fermitate. 5 (Fig) Statornicie. 6 Raport dintre desimea perfectă a arborelui și cea reală. 7 (Log) Calitate a unui sistem axiomatic de a nu conține o formulă oarecare în același timp cu negația ei.

consisténță s.f. 1 Stare a unui corp (lichid) care are un anumit grad de densitate, de tărie, de soliditate. ◊ fig. Umbră fără consistență. ♦ Rezistență relativă a unui corp la deformare, la sfărîmare. ♦ fig. Fundament, soliditate, tărie; fermitate. Inițiativă de o certă consistență. 2 (mat.) Coerență (4). 3 (log.) Însușire a unui sistem axiomatic de a nu fi contradictoriu. 4 (silv.) Raport dintre desimea perfectă a arborelui și cea reală. 5 (econ.) Proprietate dezirabilă a estimatorilor econometrici. • pl. -e și (înv.) consistanță s.f./ <fr. consistance, it. consistenza.

CONSISTENȚĂ s. f. Grad de densitate, de tărie, de soliditate a unui corp, a unei materii etc.; rezistența opusă de un corp la sfărîmare; tărie, soliditate. Consistență cimentului.

CONSISTENȚĂ s.f. 1. Stare a unui corp (mai ales a unui lichid) care are un anumit grad de densitate, de soliditate. ♦ Rezistență opusă de un corp la deformare, la sfărîmare; soliditate, tărie. 2. Calitate a unui sistem axiomatic de a nu conține o formulă oarecare în același timp cu negația ei. [Cf. it. consistenza, fr. consistance].

CONSISTENȚĂ s. f. 1. stare a unui corp care are un anumit grad de densitate. ◊ rezistență opusă de un corp la deformare, la sfărâmare. ◊ (fig.) soliditate, tărie; fermitate. 2. (mat.) coerență (2). 3. (log.) însușire a unui sistem axiomatic de a nu fi contradictoriu. (< fr. consistance, it. consistenza)

CONSISTENȚĂ f. 1) Caracter consistent; soliditate; densitate. 2) fig. Spirit ferm; fermitate. /<fr. consistance

consistență f. 1. starea unui lichid ce capătă un grad oarecare de soliditate; 2. rezistență ce oferă un corp: ceara are puțină consistență; 3. fig. stabilitate, tărie de caracter: e un om fără consistență.

*consisténță f., pl. e (nlat. consistentia, fr. consistance. V. subsistență). Soliditate, rezistență: consistența ceriĭ e mică. Fig. Stabilitate, fixitate: spirit fără consistență.

consistanță sf vz consistență

consistență s. f., g.-d. art. consistenței; pl. consistențe

consistență s. f., g.-d. art. consistenței; pl. consistențe

consistență s. f., g.-d. art. consistenței; pl. consistențe

consistență, -țe.

CONSISTENȚĂ s. 1. soliditate, tărie, (înv.) vârtoșie. (~ unei substanțe.) 2. v. coerență.

CONSISTENȚĂ s. soliditate, tărie, (înv.) vîrtoșie. (~ unei substanțe.)