2 intrări

17 definiții

conlocuíre sf [At: DA / Pl: ~ri / E: conlocui] Coabitare.

CONLOCUÍRE, conlocuiri, s. f. (Înv.) Faptul de a conlocui; coabitare. – V. conlocui.

CONLOCUÍRE, conlocuiri, s. f. (Înv.) Faptul de a conlocui; coabitare. – V. conlocui.

CONLOCUÍRE, conlomiri, s. f. Faptul de a conlocui; locuire împreună cu cineva.

conlocuíre (înv.) s. f., g.-d. art. conlocuírii

conlocuíre s. f., g.-d. art. conlocuírii

CONLOCUÍRE s.f. Faptul de a conlocui. [< conlocui].

conlocuí vi [At: GHICA, S. 720 / V: colăc~ / Pzi: ~ésc / E: con1- + locui] (Înv) A locui împreună cu altcineva Și: a coabita.

CONLOCUÍ, conlocuiesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A locui împreună cu altcineva; a coabita. – Con1- + locui (după fr. cohabiter).

CONLOCUÍ, conlocuiesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A locui împreună cu altcineva; a coabita. – Con1- + locui (după fr. cohabiter).

CONLOCUÍ, conlocuiesc, vb. IV. Intranz. (Învechit) A locui împreună cu cineva. Cetățui pe care le-au găsit în ființă sau le-au clădit popoarele de gintă slavonă ce au venit, sînt acum ca la doisprezece secoli, să conlocuiască cu poporațiunea romînă. ODOBESCU, S. II 179. Dintre scrisorile mele către dînsul am găsit numai opt, rămase din întîmplare la frate-tău Iancu, cu care conlocuia la Paris la 1858. GHICA, S. 720.

conlocuí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. conlocuiésc, imperf. 3 sg. conlocuiá; conj. prez. 3 să conlocuiáscă

CONLOCUÍ vb. IV. intr. A locui împreună cu cineva. [< con- + locui, după fr. cohabiter].

A CONLOCUÍ ~iésc intranz. A locui împreună; a conviețui; a coabita. [Sil. -cu-i] /con- + a locui

conlocuì v. a locui la un loc cu altul.

*conlocuĭésc v. intr. (con- și locuĭesc). Locuĭesc la un loc. V. coabitez.

Intrare: conlocui
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) conlocui conlocuire conlocuit conlocuind singular plural
conlocuiește conlocuiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) conlocuiesc (să) conlocuiesc conlocuiam conlocuii conlocuisem
a II-a (tu) conlocuiești (să) conlocuiești conlocuiai conlocuiși conlocuiseși
a III-a (el, ea) conlocuiește (să) conlocuiască conlocuia conlocui conlocuise
plural I (noi) conlocuim (să) conlocuim conlocuiam conlocuirăm conlocuiserăm, conlocuisem*
a II-a (voi) conlocuiți (să) conlocuiți conlocuiați conlocuirăți conlocuiserăți, conlocuiseți*
a III-a (ei, ele) conlocuiesc (să) conlocuiască conlocuiau conlocui conlocuiseră
Intrare: conlocuire
conlocuire substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular conlocuire conlocuirea
plural conlocuiri conlocuirile
genitiv-dativ singular conlocuiri conlocuirii
plural conlocuiri conlocuirilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)