2 intrări

15 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

CONLOCUÍRE, conlocuiri, s. f. (Înv.) Faptul de a conlocui; coabitare. – V. conlocui.

CONLOCUÍRE, conlocuiri, s. f. (Înv.) Faptul de a conlocui; coabitare. – V. conlocui.

conlocuire sf [At: DA / Pl: ~ri / E: conlocui] Coabitare.

CONLOCUÍRE, conlomiri, s. f. Faptul de a conlocui; locuire împreună cu cineva.

CONLOCUÍRE s.f. Faptul de a conlocui. [< conlocui].

CONLOCUÍ, conlocuiesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A locui împreună cu altcineva; a coabita. – Con1- + locui (după fr. cohabiter).

CONLOCUÍ, conlocuiesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A locui împreună cu altcineva; a coabita. – Con1- + locui (după fr. cohabiter).

conlocuí vi [At: GHICA, S. 720 / V: colăc~ / Pzi: ~ésc / E: con1- + locui] (Înv) A locui împreună cu altcineva Si: a coabita.

CONLOCUÍ, conlocuiesc, vb. IV. Intranz. (Învechit) A locui împreună cu cineva. Cetățui pe care le-au găsit în ființă sau le-au clădit popoarele de gintă slavonă ce au venit, sînt acum ca la doisprezece secoli, să conlocuiască cu poporațiunea romînă. ODOBESCU, S. II 179. Dintre scrisorile mele către dînsul am găsit numai opt, rămase din întîmplare la frate-tău Iancu, cu care conlocuia la Paris la 1858. GHICA, S. 720.

CONLOCUÍ vb. IV. intr. A locui împreună cu cineva. [< con- + locui, după fr. cohabiter].

A CONLOCUÍ ~iésc intranz. A locui împreună; a conviețui; a coabita. [Sil. -cu-i] /con- + a locui

conlocuì v. a locui la un loc cu altul.

*conlocuĭésc v. intr. (con- și locuĭesc). Locuĭesc la un loc. V. coabitez.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

conlocuíre (înv.) s. f., g.-d. art. conlocuírii

conlocuíre s. f., g.-d. art. conlocuírii

conlocuí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. conlocuiésc, imperf. 3 sg. conlocuiá; conj. prez. 3 să conlocuiáscă

Intrare: conlocuire
conlocuire substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • conlocuire
  • conlocuirea
plural
  • conlocuiri
  • conlocuirile
genitiv-dativ singular
  • conlocuiri
  • conlocuirii
plural
  • conlocuiri
  • conlocuirilor
vocativ singular
plural
Intrare: conlocui
verb (V408)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • conlocui
  • conlocuire
  • conlocuit
  • conlocuitu‑
  • conlocuind
  • conlocuindu‑
singular plural
  • conlocuiește
  • conlocuiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • conlocuiesc
(să)
  • conlocuiesc
  • conlocuiam
  • conlocuii
  • conlocuisem
a II-a (tu)
  • conlocuiești
(să)
  • conlocuiești
  • conlocuiai
  • conlocuiși
  • conlocuiseși
a III-a (el, ea)
  • conlocuiește
(să)
  • conlocuiască
  • conlocuia
  • conlocui
  • conlocuise
plural I (noi)
  • conlocuim
(să)
  • conlocuim
  • conlocuiam
  • conlocuirăm
  • conlocuiserăm
  • conlocuisem
a II-a (voi)
  • conlocuiți
(să)
  • conlocuiți
  • conlocuiați
  • conlocuirăți
  • conlocuiserăți
  • conlocuiseți
a III-a (ei, ele)
  • conlocuiesc
(să)
  • conlocuiască
  • conlocuiau
  • conlocui
  • conlocuiseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

conlocuire

etimologie:

  • vezi conlocui
    surse: DEX '09 DEX '98 DN

conlocui

  • 1. învechit A locui împreună cu altcineva.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: coabita attach_file 2 exemple
    exemple
    • Cetățui pe care le-au găsit în ființă sau le-au clădit popoarele de gintă slavonă ce au venit, sînt acum ca la doisprezece secoli, să conlocuiască cu poporațiunea romînă. ODOBESCU, S. II 179.
      surse: DLRLC
    • Dintre scrisorile mele către dînsul am găsit numai opt, rămase din întîmplare la frate-tău Iancu, cu care conlocuia la Paris la 1858. GHICA, S. 720.
      surse: DLRLC

etimologie: