conduită sf [At: G. M. ZAMFIRESCU, Sf. M. N. II, 191 / P: ~du-i~ / Pl: ~te / E: fr conduite] 1 Comportament. 2 (Îs) Linie de ~ Statornicie în comportare.

CONDUITĂ, conduite, s. f. Purtate, fel de a se purta, atitudine în societate, deprinderi morale. Elevul are o bună conduită în școală, a Maro, probabil, regreta conduita avută față de Șalomia. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 191. ◊ Linie de conduită = normă de purtare.

CONDUITĂ s.f. Comportare, atitudine (în societate, în viață). [Pron. -du-i-. / < fr. conduite, cf. rus. konduita].

CONDUITĂ s. f. fel de a se purta, comportare; manieră; comportament. (< fr. conduite)

CONDUITĂ ~e f. Mod de a se purta; manieră; comportament; ținută. [Sil. -du-i-] /<fr. conduite

conduită f. modul de a se conduce, purtare.

*conduítă f., pl. e (rus. pol. konduita, d. fr. conduite). Barb. Purtare, atitudine (maĭ ales a elevilor la școală).

conduită s. f., g.-d. art. conduitei; pl. conduite corectat(ă)

conduită s. f., g.-d. art. conduitei; pl. conduite

conduită s. f., pl. conduite

conduită.

CONDUITĂ s. 1. comportament, comportare, purtare, (rar) purtat, (pop.) port, purtătură, (prin Olt.) săbaș, (Olt.) umblet, (înv.) petrecere, politie. (Are o ~ necorespunzătoare.) 2. v. comportare.

CONDUITĂ s. 1. comportament, comportare, purtare, (rar) purtat, (pop.) port, purtătură, (prin Olt.) săbaș, (Olt.) umblet, (înv.) petrecere, politie. (Are o ~ necorespunzătoare.) 2. apucătură, comportament, comportare, deprindere, maniere (pl.), moravuri (pl.), năravuri (pl.), obiceiuri (pl.), purtare, (pop.) modă, (Transilv.) pont, (înv.) duh, (turcism înv.) talîm. (Ce înseamnă ~ asta?)