2 intrări

13 definiții

clamáre sf [At: DEX2 / Pl: ~mắri / E: clama] (Liv) 1-2 Exprimare violentă sau cu strigăte. 3 (Pex) Vorbire cu ton ridicat.

CLAMÁRE, clamări, s. f. (Livr.) Faptul de a clama.V. clama.

CLAMÁRE, clamări, s. f. Faptul de a clama.V. clama.

clamáre (livr.) s. f., g.-d. art. clamắrii; pl. clamắri

clamáre s. f., g.-d. art. clamării; pl. clamări

CLAMÁRE s.f. Acțiunea de a clama. [< clama].

CLAMÁ, clamez, vb. I. Intranz. (Livr.) A se manifesta, a se exprima în termeni violenți sau cu strigăte; a chema cu voce tare. – Din fr. clamer.

CLAMÁ, clamez, vb. I. Intranz. (Livr.) A se manifesta, a se exprima în termeni violenți sau cu strigăte; a chema cu voce tare. – Din fr. clamer.

clamá (a ~) (livr.) vb., ind. prez. 3 clameáză

clamá vb., ind. prez. 1 sg. claméz, 3 sg. și pl. clameáză

CLAMÁ vb. I. intr. (Rar) A chema cu voce tare, a striga. [< lat. clamare, cf. it. clamare, fr. clamer].

CLAMÁ vb. intr. a chema cu voce tare, a striga. (< fr. clamer)

clamá (claméz, clamát), vb. – A striga, a chema cu voce tare. Lat. clamare (sec. XIX). – Der. clamoare, s. f. (strigăt, vuiet), din lat. clamor.

Intrare: clama
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) clama clamare clamat clamând singular plural
clamea clamați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) clamez (să) clamez clamam clamai clamasem
a II-a (tu) clamezi (să) clamezi clamai clamași clamaseși
a III-a (el, ea) clamea (să) clameze clama clamă clamase
plural I (noi) clamăm (să) clamăm clamam clamarăm clamaserăm, clamasem*
a II-a (voi) clamați (să) clamați clamați clamarăți clamaserăți, clamaseți*
a III-a (ei, ele) clamea (să) clameze clamau clama clamaseră
Intrare: clamare
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular clamare clamarea
plural clamări clamările
genitiv-dativ singular clamări clamării
plural clamări clamărilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)