ciufului vt [At: MARIAN, O. I, 232 / Pzi: ~iesc / E: ciuf] (Reg) A-și bate joc de cineva Si: (reg) a ciufuli (4).

ciof smn vz ciuf

ciuf, ~ă [At: ALECSANDRI, T. 1755 / Pl: ~uri / V: ciof / E: nct] 1 sn Smoc de păr zbârlit (căzut pe frunte). 2 sm (Irn) Om sau animal cu părul ciufulit. 3 sm (Pex) Om sau animal cu aspect neîngrijit. 4 sm Nume mai multor păsări răpitoare de noapte din familia bufnițelor, cu două smocuri de pene deasupra ochilor Si: ciuhurez. 5 sn (Mun, Dob, Buc; îf ciof) Dans țărănesc bărbătesc, însoțit de strigăte asemănătoare cu cele ale ciufului (4). 6 sn Melodie după care se dansează ciuful. 7 sm (Reg) Om batjocoritor. 8 smf (Reg) Persoană depravată. 9 sm Vagabond. 10 sm Om mândru. 11 smf Persoană urâtă. 12 sm Drac. 13 sf (Reg) Varză nedezvoltată.

ciunș, ~ă a vz ciuf

CIOF sm. 1 👉 CIUF¹ ¶ 2 Mold. Ⓕ Ⓟ Naiba, dracul; om ticălos, afurisit: parcă ești ciofu cel din bortă (ALECS.); că mare ~ îi, bată-l crucea (ALECS.).

CIUF² adj. Maram. De rîs, ridicul (BRL.) [ung.].

CIUF¹ sm. I. 🐦 1 CIUHUREZ; în Mold. cunoscut și sub forma CIOF: Iar cioful juruește că noaptea fără somn în veci o va petrece (DON.) ¶ 2 Pasăre de noapte, de 18-20cm. ce seamănă cu bufnița; trăește prin livezi, grădini și vii, stînd toată ziua nemișcată într’un copac, în a cărui scoarță se confundă prin coloarea penelor sale, și numai după apusul soarelui pornește să-și caute hrana; numită și „ciuf-pitic” (Scops Aldrovandi) (🖼 1232) ¶ 3 ~-DE-CÎMP, ~-DE-BALTĂ, varietate de ciuhurez, avînd pe cap un moț mic alcătuit din pene scurte; petrece în timpul zilei printre ierburi sau trestii (Otus brachyotus) (🖼 1233). II. (pl. -furi) sn. 1 Moț de păr, smoc de păr sbîrlit în vîrful capului ¶ 2 F Părul capului ¶ 3 F Om, copil cu părul sbîrlit, nepieptănat: aci fuseși, ciufule? (DLVR.) III. adj. Cu părul sbîrlit, ciufulit: iapă ~ă (PANN) [comp. it. ciuffo].

❍ CIUFULI² (-ulesc), CIUFULUI (-uesc) vb. tr. Mold. Trans. A lua în bătaie de joc: Două lemne se sfădesc Și mereu se ciufulesc (IK.-BRS.) [ung. csufolni].

CIUF², (1) ciufuri, s. n. (2) ciufi, s. m. 1. Smoc de păr zbîrlit (de obicei căzut pe frunte). M-a apucat de ciuf și mi-a ridicat spre el fruntea. SADOVEANU, N. F. 13. Bine, mă, pitpalac cu ciuf, somn la ora asta – ca în țara leneșilor? G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 148 ◊ Fig. De sus, de pe ciuful zbîrlit al pădurilor bătrîne de la Pietrile Albe, venea vîntul. DUMITRIU, V. L. 54. ◊ (În metafore și comparații) Părul le cădea ciuf pe ochi. PAS, Z. I 81. Părul, crescut în voia lui și ciuf, mi se lăsa în cîrlionți pe tîmple. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. Doi copilași cu chica ciuf, cîrlionțată... așteaptă. DELAVRANCEA, S. 40. 2. Nume dat în glumă oamenilor și, mai rar, animalelor cu părul ciufulit. Aici fuseși, ciufute? răspunse bătrinul, nu mai poți după povești și basme! DELAVRANCEA, S., 264. Ciuful de «pinch»... sucește gîtul chițcanilor. ODOBESCU, S. III 149. ♦ Om cu înfățișare neîngrijită sau cu caracter urîcios. Bate-l, doamne, și-l trăsnește, P-ăl se-nsoară pentru zestre Și-și ia ciuf între neveste. BIBICESCU, P. P. 191.

CIUF¹, ciufi, s. m. Pasăre răpitoare nocturnă din familia bufnițelor, caracterizată printr-un moț de pene în creștetul capului. V. huhurez, ciuhurez. Un ciuf strigă: Civuu! VISSARION, B. 172.

CIUF² ~i m. Pasăre răpitoare nocturnă din familia bufnițelor. /<ung. csuf

CIUF¹ ~uri n. 1) Smoc de păr zbârlit (care atârnă pe frunte). A apuca de ~. 2) glum. Ființă cu păr zbârlit. /<ung. csuf

ciof m. 1. Mold. V. ciuf: vine do cioful dela baltă cu plătica îmbăierată (cântecul uncropului); 2. măscăriciu (sens ieșit din uz); 3. fig. secătură: mare ciuf îi dascălu AL. [V. ciuf; sensul 2 se rapoartă la gesturile comice ale ciofului].

ciuf a. 1. cu părul în sus, nepieptănat: cu chica ciuf; 2. cu perii sbârliți: o iapă ciufă PANN. ║ n. smoc de păr și părul în genere: i-a luat ciuful foc ISP. [Termen înrudit cu it. ciuffo, moț de păr].

ciuf m. 1. buhă cu moțuri mici de trei-patru pene (Strix brachyotus); 2. horă muntenească ce se joacă imitând strigătul ciufului (cf. șușușu). 3. Mold. Tr. om căruia îi place să-și bată joc de alții, vagabond, secătură (cf. ciof 2). [Vorbă identică cu cea precedentă].

cĭof, V. cĭuf.

3) cĭuf, -ă adj. (ung. csúf și csuf, urît, hîd, groaznic. V. cĭuf 2 și cĭufulesc). Munt. Zbîrlit, cĭufulit, buhos, nepĭeptănat: o femeĭe cĭufă.

1) cĭuf m. (nsl. čuk, sîrb. čuk, alb. čuk, id. Rudă cu cĭuhă și cĭovică. Bern. 1, 163). Vest. Un fel de bufniță mică (scops Aldrovandi). Cĭuf de baltă, cĭuhurez cu moțurĭ micĭ (otus brachyótus). Adv. Cu chica cĭuf, cu păru cĭufulit. – Vechĭ și cĭuh. În nord cĭof, 1) bufniță, 2) om nesociabil (hursuz, posac, mocnit).

2) cĭuf n., pl. urĭ (long. zuppfa, de unde și it. ciuffo, moț; vsl. čupŭ, čubŭ, rus. čup, moț; sîrb. čupa, moț, čupati, a cĭupi; ung. csup, csuf, moț; alb. čupă, moț; ngr. tzúpa. V. tufă, țop 1. Cp. cu cep 1). Moț de păr care atîrnă (cum purta Napoleon I pe frunte). Bidinea mică orĭ proastă: un cĭuf de bidinea. V. gîță.

ciuf¹ (pasăre, persoană) (reg.) s. m., pl. ciufi

ciuf² (smoc de păr) s. n., pl. ciufuri

ciuf¹ (pasăre, persoană) s. m., pl. ciufi

ciuf² (smoc de păr) s. n., pl. ciufuri

ciuf (smoc de păr) s. n., pl. ciufuri

ciuf (persoană, pasăre) s. m., pl. ciufi

ciuf (ciufi), s. m. – 1. Smoc de păr zbîrlit. – 2. Moț. – 3. (Adj.) Ciufulit, zbîrlit, cu părul încîlcit. – 4. Cucuvea. – 5. Pocitanie, sluțenie, persoană urîtă și caraghioasă. – 6. Afemeiat, petrecăreț, depravat. – 7. Șarlatan, pungaș. – 8. Dans tipic. Var. ciof. Mr. ciuf. Creație expresivă (Schuchardt, ZRPh., XXXI, 1-5; Tiktin), cf. sb. čup (› rom. ciup), it. ciuffo (Battisti, II, 969), alb. čufkë. Numele cucuvelei se explică prin moțul pe care îl au unele specii ale acestei păsări, iar sensul 6 pare a proveni din noțiunea intermediară de „persoană care se culcă tîrziu, noctambul.” Cu accepția de „șarlatan” prezintă aceeași asociere de idei a lat. bufo cu fr. bouffon. Philippide, II, 706, consideră cuvîntul „obscur”. Pușcariu, Dacor., II, 607 (urmat de Gáldi, Dict., 116), pleacă de la mag. csúf; dar același Pușcariu, Dacor., II, 609 (cf. DAR), consideră că ciuf „moț” drept cuvînt diferit, care derivă din v. germ., cf. it. ciuffo. Este vorba fără îndoială de o greșeală, și cuvîntul it. se consideră de obicei cuvînt expresiv (cf. Prati 288), la fel ca cel rom. Cf. Rosetti, II, 114. Este puțin probabilă der. din bg. čuch (Conev 54), și mai puțin cea dintr-o limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 323), și din sl. čubŭ „creastă” (Cihac, II, 57). Der. ciuhă (var. ciofă, ciof), s. f. (bufniță; sperietoare); ciuș, adj. (moțat); ciuș, s. m. (specie de cucuvea, Citus brachyotus); ciufan, s. m. (varietate de varză); ciufuli, vb. (a ciufuli, a zbîrli, a încîlci părul; a se lua la harță, a se lua de păr, a se părui; a face pe cineva ridicol; a-și bate joc de cineva; Trans., a înșela); der. expresivă (Graur, BL, IV, 91), care s-a confundat în Trans. cu mag. csúfolni „a ridiculiza, a înșela”, de unde ultimele sale sensuri; ciufuleală, s. f. (bătaie, chelfăneală; pedeapsă); ciuhurez, s. m. (specie de cucuvea, Asio otus), rezultat al contaminării între ciuhă și huhurez. Nu este clară relația acestei rădăcini cu ciurlă (var. ciurlos), s. m. (despletit, ciufulit), der. ciurlan, s. m. (tufiș, mărăciniș); și cea pe care o propune Battisti, III, 1819, de la ciuhă, it. giufà, cu arab. ğuhā „nebun,” pare incertă.

CIUF (cuv. autohton) s. n., s. m. 1. S. n. Smoc de păr zburlit (căzut pe frunte). 2. S. m. C. de pădure = cea mai frecventă pasăre de pradă de noapte din România, din ordinul strigiformelor, sedentară, de c. 36 cm, cu penaj cafeniu-pătat și două smocuri de pene deasupra ochilor (Asia otus). 3. C. de cîmpie = pasăre călătoare, din ordinul strigiformelor, de c. 38 cm, care vînează și ziua și noaptea (Asia flameus).

CIUF adj. v. caraghios, ridicol.

CIUF s. 1. (pop.) hălăciugă. (Are un ~ de păr.) 2. (ORNIT.; Asio otus) (prin Olt.) știuhurez. 3. (ORNIT.; Otus scops) (prin Ban.) ciui, ciuș, scioi, tui, țiuș. 4. v. huhurez.

CIUF s. 1. (pop.) hălăciugă. (Are un ~ de păr.) 2. (ORNIT.; Asio otus) (prin Olt.) știuhurez. 3. (ORNIT.; Otus scops) (prin Ban.) ciui, ciuș, scioi, tui, țiuș. 4. (ORNIT.; Strix) ciuhurez, huhurez, (reg.) huhurete.

ciuf adj. v. CARAGHIOS. RIDICOL.

ciof (ciuf), ciofi (ciufi), s.m. (reg.) 1. (înv.) măscărici. 2. (fig.) secătură, vagabond.

ciuf s. și adj. (reg.) 1. (s.n.) păr mult și zbârlit, nepieptenat; hălăciugă. 2. (s.m.) bufniță, huhurez, ciuhurez. 3. (adj.) cu părul vâlvoi, nepieptenat; ciufulit. 4. (s.n.) numele unui dans țărănesc. 5. (reg.; s.m.) păcălici, măscărici, bufon, ciufelnic. 6. (reg.; s.m. și f.) bărbat sau femeie decăzut(ă), depravat(ă); secătură, vagabond, om fără căpătâi. 7. (reg.; s.m. și f.) om sau femeie urât(ă), pocit(ă), slut(ă).

ciúf, ciufi, s.m. 1. Smoc de păr zbârlit. 2. Om de nimic. 3. Om de râsul lumii, de comedie: „Pentru frunza mătrăgunii / Ciufu și fata minunii” (Bârlea, 1924, I: 198). 3. (mit.) Ciufu' Nopții, personaj mitologic, aidoma cu Omul Nopții: „Ciufu' Nopții i-o purtat pă tăte câmpurile acelea, numa drumu' bun nu l-o găsit, până n-o cântat cocoșu” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 94); Ciufa Lumii = Fata Pădurii. ■ (onom.) Ciufu, nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Brâncuș, Vraciu, Reichenkron), cf. alb. cufkë „smoc de păr”.

ciuf, ciufi, s.m. – 1. Smoc de păr zbârlit. 2. Om de nimic (D. Pop, 1978); om de râsul lumii, de comedie (Bârlea, 1924): „Pentru frunza mătrăgunii / Ciufu și fata minunii” (Bârlea, 1924, I: 198). 3. (mit.) Ciufu’ Nopții, personaj mitologic echivalent cu Omul Nopții: „Ciufu’ Nopții i-o purtat pă tăte câmpurile acelea, numa drumu’ bun nu l-o găsit, până n-o cântat cocoșu” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 94; Petrova). ♦ (onom.) Ciufu, Ciofu, nume de familie cu frecvență redusă în Maramureș. – Et. nec. (DEX, MDA); creație expresivă (DER); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Brâncuș, Vraciu, Reichenkron), cf. alb. cufkë „smoc de păr”.

ciuf, -i, s.m. – 1. Smoc de păr zbârlit. 2. Om de nimic (D. Pop 1978); om de râsul lumii, de comedie (Bârlea 1924): „Pentru frunza mătrăgunii / Ciufu și fata minunii” (Bârlea 1924 I: 198). – Cuvânt autohton (Philippide 1928, Rosetti 1962, Brâncuși 1983).