Definiția cu ID-ul 908035:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

CIUF2, (1) ciufuri, s. n. (2) ciufi, s. m. 1. Smoc de păr zbîrlit (de obicei căzut pe frunte). M-a apucat de ciuf și mi-a ridicat spre el fruntea. SADOVEANU, N. F. 13. Bine, mă, pitpalac cu ciuf, somn la ora astaca în țara leneșilor? G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 148 ◊ Fig. De sus, de pe ciuful zbîrlit al pădurilor bătrîne de la Pietrile Albe, venea vîntul. DUMITRIU, V. L. 54. ◊ (În metafore și comparații) Părul le cădea ciuf pe ochi. PAS, Z. I 81. Părul, crescut în voia lui și ciuf, mi se lăsa în cîrlionți pe tîmple. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. Doi copilași cu chica ciuf, cîrlionțată... așteaptă. DELAVRANCEA, S. 40. 2. Nume dat în glumă oamenilor și, mai rar, animalelor cu părul ciufulit. Aici fuseși, ciufute? răspunse bătrinul, nu mai poți după povești și basme! DELAVRANCEA, S., 264. Ciuful de «pinch»... sucește gîtul chițcanilor. ODOBESCU, S. III 149. ♦ Om cu înfățișare neîngrijită sau cu caracter urîcios. Bate-l, doamne, și-l trăsnește, P-ăl se-nsoară pentru zestre Și-și ia ciuf între^neveste. BIBICESCU, P. P. 191.