17 definiții pentru ciuf (pasăre, persoană)

ciuf, ~ă [At: ALECSANDRI, T. 1755 / Pl: ~uri / V: ciofl E: net] 1 sn Smoc de păr zbârlit (căzut pe frunte). 2 sm (Im) Om sau animal cu părul ciufulit. 3 sm (Pex) Om sau animal cu aspect neîngrijit. 4 sm Nume mai multor păsări răpitoare de noapte din familia bufnițelor, cu două smocuri de pene deasupra ochilor Si: ciuhurez. 5 sn (Mun, Dob, Buc; îf ciof) Dans țărănesc bărbătesc, însoțit de strigăte asemănătoare cu cele ale ciufului (4). 6 sn Melodie după care se dansează ciuful. 7 sm (Reg) Om batjocoritor. 8 smf (Reg) Persoană depravată. 9 sm Vagabond. 10 sm Om mândru. 11 smf Persoană urâtă. 12 sm Drac. 13 sf (Reg) Varză nedezvoltată.

CIUF, (1) ciufuri, s. n., (2, 3) ciufi, s. m. 1. S. n. Smoc de păr zbârlit (căzut pe frunte). 2. S. m. Nume dat în glumă oamenilor, mai rar animalelor, cu părul ciufulit sau, p. ext., cu aspect neîngrijit. 3. S. m. Numele mai multor păsări răpitoare de noapte din familia bufnițelor, cu două smocuri de pene deasupra ochilor; ciuhurez. – Et. nec.

CIUF, (1) ciufuri, s. n., (2, 3) ciufi, s. m. 1. S. n. Smoc de păr zbârlit (căzut pe frunte). 2. S. m. Nume dat în glumă oamenilor, mai rar animalelor, cu părul ciufulit sau, p. ext., cu aspect neîngrijit. 3. S. m. Numele mai multor păsări răpitoare de noapte din familia bufnițelor, cu două smocuri de pene deasupra ochilor; ciuhurez. – Et. nec.

CIUF2, (1) ciufuri, s. n. (2) ciufi, s. m. 1. Smoc de păr zbîrlit (de obicei căzut pe frunte). M-a apucat de ciuf și mi-a ridicat spre el fruntea. SADOVEANU, N. F. 13. Bine, mă, pitpalac cu ciuf, somn la ora astaca în țara leneșilor? G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 148 ◊ Fig. De sus, de pe ciuful zbîrlit al pădurilor bătrîne de la Pietrile Albe, venea vîntul. DUMITRIU, V. L. 54. ◊ (În metafore și comparații) Părul le cădea ciuf pe ochi. PAS, Z. I 81. Părul, crescut în voia lui și ciuf, mi se lăsa în cîrlionți pe tîmple. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. Doi copilași cu chica ciuf, cârlionțată... așteaptă. DELAVRANCEA, S. 40. 2. Nume dat în glumă oamenilor și, mai rar, animalelor cu părul ciufulit. Aici fuseși, ciufute? răspunse bătrinul, nu mai poți după povești și basme! DELAVRANCEA, S., 264. Ciuful de «pinch»... sucește gîtul chițcanilor. ODOBESCU, S. III 149. ♦ Om cu înfățișare neîngrijită sau cu caracter urîcios. Bate-l, doamne, și-l trăsnește, P-ăl se-nsoară pentru zestre Și-și ia ciuf între^neveste. BIBICESCU, P. P. 191.

CIUF1, ciufi, s. m. Pasăre răpitoare nocturnă din familia bufnițelor, caracterizată printr-un moț de pene în creștetul capului. V. huhurez, ciuhurez. Un ciuf strigă: Civuu! VISSARION, B. 172.

ciuf1 (pasăre, persoană) s. m., pl. ciufi

ciuf (persoană, pasăre) s. m., pl. ciufi

CIUF s. 1. (pop.) hălăciugă. (Are un ~ de păr.) 2. (ORNIT.; Asio otus) (prin Olt.) știuhurez. 3. (ORNIT.; Otus scops) (prin Ban.) ciui, ciuș, scioi, tui, țiuș. 4. v. huhurez.

ciuf (ciufi), s. m.1. Smoc de păr zbîrlit. – 2. Moț. – 3. (Adj.) Ciufulit, zbîrlit, cu părul încîlcit. – 4. Cucuvea. – 5. Pocitanie, sluțenie, persoană urîtă și caraghioasă. – 6. Afemeiat, petrecăreț, depravat. – 7. Șarlatan, pungaș. – 8. Dans tipic. Var. ciof. Mr. ciuf. Creație expresivă (Schuchardt, ZRPh., XXXI, 1-5; Tiktin), cf. sb. čup (› rom. ciup), it. ciuffo (Battisti, II, 969), alb. čufkë. Numele cucuvelei se explică prin moțul pe care îl au unele specii ale acestei păsări, iar sensul 6 pare a proveni din noțiunea intermediară de „persoană care se culcă tîrziu, noctambul.” Cu accepția de „șarlatan” prezintă aceeași asociere de idei a lat. bufo cu fr. bouffon. Philippide, II, 706, consideră cuvîntul „obscur”. Pușcariu, Dacor., II, 607 (urmat de Gáldi, Dict., 116), pleacă de la mag. csúf; dar același Pușcariu, Dacor., II, 609 (cf. DAR), consideră că ciuf „moț” drept cuvînt diferit, care derivă din v. germ., cf. it. ciuffo. Este vorba fără îndoială de o greșeală, și cuvîntul it. se consideră de obicei cuvînt expresiv (cf. Prati 288), la fel ca cel rom. Cf. Rosetti, II, 114. Este puțin probabilă der. din bg. čuch (Conev 54), și mai puțin cea dintr-o limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 323), și din sl. čubŭ „creastă” (Cihac, II, 57). Der. ciuhă (var. ciofă, ciof), s. f. (bufniță; sperietoare); ciuș, adj. (moțat); ciuș, s. m. (specie de cucuvea, Citus brachyotus); ciufan, s. m. (varietate de varză); ciufuli, vb. (a ciufuli, a zbîrli, a încîlci părul; a se lua la harță, a se lua de păr, a se părui; a face pe cineva ridicol; a-și bate joc de cineva; Trans., a înșela); der. expresivă (Graur, BL, IV, 91), care s-a confundat în Trans. cu mag. csúfolni „a ridiculiza, a înșela”, de unde ultimele sale sensuri; ciufuleală, s. f. (bătaie, chelfăneală; pedeapsă); ciuhurez, s. m. (specie de cucuvea, Asio otus), rezultat al contaminării între ciuhă și huhurez. Nu este clară relația acestei rădăcini cu ciurlă (var. ciurlos), s. m. (despletit, ciufulit), der. ciurlan, s. m. (tufiș, mărăciniș); și cea pe care o propune Battisti, III, 1819, de la ciuhă, it. giufà, cu arab. ğuhā „nebun,” pare incertă.

CIUF1 ~uri n. 1) Smoc de păr zbârlit (care atârnă pe frunte). A apuca de ~. 2) glum. Ființă cu păr zbârlit. /<ung. csuf

CIUF2 ~i m. Pasăre răpitoare nocturnă din familia bufnițelor. /<ung. csuf

ciuf s. și adj. (reg.) 1. (s.n.) păr mult și zbârlit, nepieptenat; hălăciugă. 2. (s.m.) bufniță, huhurez, ciuhurez. 3. (adj.) cu părul vâlvoi, nepieptenat; ciufulit. 4. (s.n.) numele unui dans țărănesc. 5. (reg.; s.m.) păcălici, măscărici, bufon, ciufelnic. 6. (reg.; s.m. și f.) bărbat sau femeie decăzut(ă), depravat(ă); secătură, vagabond, om fără căpătâi. 7. (reg.; s.m. și f.) om sau femeie urât(ă), pocit(ă), slut(ă).

ciuf m. 1. buhă cu moțuri mici de trei-patru pene (Strix brachyotus); 2. horă muntenească ce se joacă imitând strigătul ciufului (cf. șușușu). 3. Mold. Tr. om căruia îi place să-și bată joc de alții, vagabond, secătură (cf. ciof 2). [Vorbă identică cu cea precedentă].

1) cĭuf m. (nsl. čuk, sîrb. čuk, alb. čuk, id. Rudă cu cĭuhă și cĭovică. Bern. 1, 163). Vest. Un fel de bufniță mică (scops Aldrovandi). Cĭuf de baltă, cĭuhurez cu moțurĭ micĭ (otus brachyótus). Adv. Cu chica cĭuf, cu păru cĭufulit. – Vechĭ și cĭuh. În nord cĭof, 1) bufniță, 2) om nesociabil (hursuz [!], posac, mocnit).


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

CIUF s. 1. (pop.) hălăciúgă. (Are un ~ de păr.) 2. (ORNIT.; Asio otus) (prin Olt.) știuhuréz. 3. (ORNIT.; Otus scops) (prin Ban.) ciui, ciuș, scioi, tui, țiuș. 4. (ORNIT.; Strix) ciuhurez, huhurez, (reg.) huhuréte.

ciúf, -i, s.m. – 1. Smoc de păr zbârlit. 2. Om de nimic (D. Pop 1978); om de râsul lumii, de comedie (Bârlea 1924): „Pentru frunza mătrăgunii / Ciufu și fata minunii” (Bârlea 1924 I: 198). – Cuvânt autohton (Philippide 1928, Rosetti 1962, Brâncuși 1983).

CIUF (cuv. autohton) s. n., s. m. 1. S. n. Smoc de păr zburlit (căzut pe frunte). 2. S. m. C. de pădure = cea mai frecventă pasăre de pradă de noapte din România, din ordinul strigiformelor, sedentară, de c. 36 cm, cu penaj cafeniu-pătat și două smocuri de pene deasupra ochilor (Asia otus). 3. C. de cîmpie = pasăre călătoare, din ordinul strigiformelor, de c. 38 cm, care vînează și ziua și noaptea (Asia flameus).

Intrare: ciuf (pasăre, persoană)
ciuf (pasăre, persoană) substantiv masculin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular ciuf ciuful
plural ciufi ciufii
genitiv-dativ singular ciuf ciufului
plural ciufi ciufilor
vocativ singular
plural
ciuf (pasăre, persoană)
Surse flexiune: NODEX
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular ciuf ciuful
plural ciufuri ciufurile
genitiv-dativ singular ciuf ciufului
plural ciufuri ciufurilor
vocativ singular
plural