CIUBĂR, ciubere, s. n. Vas mare făcut din doage de lemn și prevăzut cu toarte, având diferite utilizări. [Acc. și: ciubăr] – Din bg. čebăr.

ciubăr sn [At: CORESI, EV. 407/17 / A și: ciu~ / V: ~ber, ciob~, cib~ / Pl: ~bere și ~bere / E: bg цњбњрњ^[1]] (Reg) 1 Vas mare de lemn, cu toarte, având diverse întrebuințări Vz hârdău, doniță, șiștar, putină, bădâi. 2 Conținutul unui ciubăr. 3-4 (Fig; reg) Pălărie (sau căciulă) mare. 5 (Fig; reg) Cap mare. 6-7 (Pfm; îe) A avea capul ~ A-și simți capul umflat de vorbă multă sau de băutură. 8 (Reg; îs) ~ul-botezului Cristelniță.

CIUBĂR (pl. -bere) sn. Mold. Tr.-Carp. 🏺 Hîrdău (🖼 1221): ciuberele cu care adăpau caii erau de argint (LET.) [ung. csöbör].

CIUBĂR, ciubere, s. n. Vas mare făcut din doage de lemn și prevăzut cu torți, având diferite întrebuințări. [Acc. și: ciubăr] – Din bg. čebăr.

CIUBĂR, ciubere, s. n. Vas rotund cu două torți, făcut din doage de lemn și întrebuințat la cărat apă și alte lichide, la muls, la spălat rufe etc. Descuie baraca, aducînd în mijlocul lucrătorilor un ciubăr plin de castraveți. CAMILAR, N. I 318. Clătesc ciubere și șiștare. TOMA, C. V. 230.

CIUBĂR ~ere n. Vas din doage cercuite, prevăzut cu torți și folosit la păstrarea sau la transportarea lichidelor; hârdău. /<bulg. cebăr

ciubăr n. vas cu două toarte de cărat apă, de muls lapte sau de pus lături. [Ung. CSÖBÖR (= nemț. zuber)].

cĭubăr n., pl. ere (ung. csöbör, cseber, d. vgerm. zwobar, zwibar, adică „cu doŭă toarte”, de unde și vsl. cĭbŭrŭ, id. Cp. cu oboroc, anforă). Est. Hîrdăŭ, găleată (de must, de zoĭ). V. dejă, mastel, zoĭer, buduroĭ.

cibar sn vz ciubăr

ciobăr sn vz ciubăr

ciuber sn vz ciubăr

CIUBĂRAȘ (pl. -așe) sn. Mold. Tr.-Carp. dim. CIUBĂR: l-au pus într’un ~ și l-au spălat frumușel (SB.).

Ciubăr-Vodă m. sau Ciupor, general ungur, fu Domnul Moldovei numai câteva zile (1451): despre el legenda spune că ar fi fost mâncat de guzgani.

Ciubăr-Vodă m. numele acestui Domn legendar a rămas în unele locuțiuni: voinic ca Ciubăr-Vodă care l’au mâncat guzganii PANN; de pe vremea lui Ciubăr-Vodă, dintr’o vechime depărtată. V. Nume proprii.

ciubăr (reg.) s. n., pl. ciubere

ciubăr s. n., pl. ciubere

ciubăr s. n., pl. ciubere

ciubăr, -bere.

ciubăr (-bere), s. n. – Vas mare de lemn. Sl. čibrŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 51; Conev 63; DAR); cf. bg. čabur, sb. čàbar, slov. čeber, mag. csöbör, cseber. – Der. ciubărar, s. m. (fabricant de ciubere).

ciubăr, ciubere s. n. (intl.) închisoare.

CIUBĂR s. hârdău, (Transilv.) pârlău, (Transilv. și Ban.) șaf, (prin Transilv.) șiroadă, (Ban., Transilv. și Olt.) șofei, (Transilv.) șofel. (Un ~ plin cu apă.)

CIUBĂR s. hîrdău, (Transilv.) pîrlău, (Transilv. și Ban.) șaf, (prin Transilv.) șiroadă, (Ban., Transilv. și Olt.) șofei, (Transilv.) șofel. (Un ~ plin cu apă.)

CIUBĂR s.n. (Mold., Ban.) Hîrdău. A: Era acolo cofe de piatră șease ... de încăpea ciubeare cile două și cîte trei. DM, 39^r; cf. M. COSTIN; NECULCE, apud TEW. C: Csubĕr. AC, 333. Scaphium. Cseber. Csöbör. LEX. MARS., 244. // B: 7 ciubară de vin. LET. 1758, 115^r. Etimologie; bg. čebăr. Cf. magh. csöbör.